Moş Gerilă
Pe Moş Gerilă îl aducea întreprinderea în preajma sărbătorilor de iarnă. Noi, copiii, eram destul de ameţiţi cu atîţia moşi. Cu Moş Nicolae era clar – ăla cu ghetele şi cu nuiaua. În general, venea cu dulciuri, în cel mai fericit caz cu portocale şi cu banane verzi, dacă prindeau părinţii vreo coadă şi fructele nu se terminau chiar în faţa lor. Moş Crăciun era ăla cu bradul şi venea chiar de Crăciun. Aducea în general lucruşoare plăcute şi utile – un pulover, o pereche de mănuşi, o carte, jucării. Dar Moş Gerilă? „Nu era tot un fel de moş Crăciun?“ am încercat să mă lămuresc eu odată. „Ba da, e un Moş Crăciun al comuniştilor!“ m-a lămurit mama. Nu putea să-mi explice că era, de fapt, un moş „oficial“. Un impostor. Pentru că imaginea moşului de acum, cel „adevărat“, pe care îl văd copiii prin reclame, era substituită de cea a celuilalt, a lui Gerilă. Aceeaşi barbă, aceeaşi haină roşie, acelaşi sac. Doar că venea cu întreprinderea.
Era un personaj moşul ăsta, Gerilă. Singurul care te obliga, de fapt, să spui poezii şi să cînţi cîntece, ca să primeşti ceva. Şi singurul în carne şi oase. Ceilalţi doi moşi, invizibili şi fără pretenţii de a-ţi verifica talentele, intrau pe gaura cheii, pe horn sau pe fereastră, lăsau cadourile fără să te trezească din somn, fără să te deranjeze cu nimic, apoi plecau în legea lor de moşi. Moşul ăsta „comunist“ era mai festiv, cu socializare şi program artistic – venea la ora anunţată (adică la sfîrşitul programului de lucru al salariaţilor-părinţi), se aşeza sub brad, aştepta ca toţi copiii să-i cînte un cîntecel de iarnă, apoi îi striga pe fiecare pe nume, îi lua pe genunchi, îi întreba dacă au fost cuminţi şi, uneori, ce note aveau la şcoală (fază pentru care mulţi copii îl urau), urma partea cu poezia şi abia dup-aia primeai cadoul. Cadourile erau identice pentru toţi copiii – dulciuri şi rechizite, ca să nu fie certuri, uneori cîte o portocală de copil, doar aşa, „de miros“. De fapt, aşa cum mi-l amintesc eu, era un moş ponosit şi sărac. Costumul de moş ba îi era prea mare, ba prea mic. Barba din vată îi cădea mereu. Unii aveau şi cîte o mască din plastic bucălată, dar ăştia erau cei mai horror, aveau feţe de criminali în serie... moşi de speriat copii!
Lucrurile se petreceau cam aşa: cam pe la începutul lui decembrie, părinţii noştri strîngeau bani pentru serbarea copiilor salariaţilor – nu prea mulţi, căci trebuiau să ajungă şi pentru porcul luat pe sub mînă şi pentru o comandă de unt, făină, ouă, la Casa de Comenzi. Apoi, vreun salariat din rîndul „nonconformiştilor“ sau cei care nu-şi îndepliniseră planul era desemnat drept moş. De multe ori, era un soi de pedeapsă. E adevărat că unii se specializau în rolul de moş şi primeau această sarcină ani de-a rîndul. De pildă, domn’ Pamfile, poreclit şi Albinuţă, de colegi, pentru că avea o prisacă şi făcea „bişniţă“ cu miere – adică o vindea prin întreprindere, iar şefii închideau ochii – fusese desemnat o vreme moş din oficiu. Purta ochelari de vedere fund de borcan – şi ce poate fi mai caraghios decît un moş cu ochelari?! (Ochelarii fiind un accesoriu modern de care s-ar putea lipsi o făptură magică, nu-i aşa?) Cînd a ieşit la pensie, a fost înlocuit cu Liviu, subinginer, tînăr, timid, pe care costumul stătea ca pe gard. Ca să-şi ascundă stîngăciile, dar mai ales vocea cristalină, de 20 şi-un pic de ani, era mut, nu făcea nimic altceva decît să dea din cap, o bîţîială de ziceai că-i scăpat de la „9“.
Pe copii, chiar şi pe cei din vremuri comuniste, fără smartphone şi tabletă, e greu să-i duci de nas. Aşa că cel mai penibil moment era cel în care se prindeau cine-i moşul. Se mai trezea cîte unul, pe genunchii moşului, chiar înainte să-şi zică poezia: „Da’ tu nu eşti moşul! Ştiu cine eşti! Eşti Gică portarul...“ Toţi ceilalţi copii izbucneau în rîs, pînă cînd intervenea vreo secretară de partid mai cu aplomb: „Vai, copii, dar se poate aşa ceva? Se poate să-l supăraţi pe Moş Gerilă, care a venit tocmai de la Polul Nord ca să vă împartă daruri?“
Asist în fiecare an plictisită la invazia de moşi de toate felurile, toţi atît de comerciali de ţi se face lehamite, la toată abundenţa asta artificială de sărbători şi mă gîndesc la bucuriile sărace de atunci. Mă gîndesc la Moş Gerilă, odios, de tristă amintire...
