Lelea Cătălina
Mi-am petrecut o parte din copilărie la Cluj, iar casa bunicilor mei era un soi de open house pentru vecine, mătuşi, tanti şi femei de prin satele de la marginea oraşului, care, în schimbul unui tiv la o rochie sau modificării unei fuste pe care o făcea bunica mea, la maşina ei de cusut, aduceau ouă şi lapte de la ţară, precum şi veşti din mica lor lume. Printre ele se număra şi lelea Cătălina de la Dîngău, femeia lui Iosif – pe care nu l-am cunoscut niciodată, şi a rămas pentru mine o legendă, căci nu-şi părăsea satul lui de munte, din Apuseni, în vreme ce Cătălina lua o parporniţă după ea şi umbla. Venea la Cluj cu rata, vindea te miri ce în piaţă şi, după ce isprăvea cu negoţul, îşi vedea de micile ei vizite, atît de necesare în Ardeal pentru a socializa sau pentru a pierde, pur şi simplu, timpul pînă la următoarea rată. Lelea era bărbătoasă, nu vedea deloc cu ochiul stîng – acoperit de albeaţă –, avea mustaţă şi puţea. Era mirosul ei inconfundabil, pe care nu l-am întîlnit nicăieri de atunci – mirosea a fîn proaspăt cosit şi a haine rufoase, a oi şi a piei, a transpiraţie, a urină şi a fragi. Un miros nealterat de nimic din civilizaţie şi nici de vreo dîră de deodorant sau parfum – iar eu îmi imaginam că, probabil, aşa miroseau şi muntenii de acum o sută de ani. Cînd te vedea, spunea doar atît: „Tulai, Doamne!“ – era modul ei de a-şi exprima mirarea că ai crescut – în cazul meu, sau că încă mai eşti în viaţă, bine şi sănătos – în cazul celor de vîrsta ei. Apoi, te pupa cu stropi, acel pupat din tot sufletul, pe care, de regulă, nu-l suportă copiii şi se şterg dup-aia pe ascuns.
Lelea îşi avea locul ei pe canapea, pe care îl ocupa timp de o oră şi jumătate; stătea sprijinită în toiag, fără să se lase pe spătarul canapelei, ca şi cum ar fi fost gata oricînd s-o ia din loc. Era deja cam surdă, întreba, dar nu aştepta răspunsuri, uneori povestea, cu vorba ei repezită, ceva de pe la ea de-acasă, despre Iosif sau despre oi; alteori, tăcea pur şi simplu, în vreme ce bunica mea îşi vedea de treabă la maşină ei de cusut şi atunci, în liniştea aceea netulburată decît de ţăcănitul maşinii şi de cucul din ceas, care anunţa cum trec jumătăţile de oră, se năştea ceva frumos în sufrageria bunicilor mei, ca un început de cîntec. La un moment dat, se ridica brusc de pe canapea, speriată de cît de tîrziu se făcuse şi că o să piardă rata. Şi atunci, scotea din paporniţa ei cîte un pachet, învelit în pungi şi ziare – lapte de bivoliţă, unt, caş şi zmeură, un mic dar la plecare. N-o mai vedeai vreo două săptămîni, pînă cînd bunica mea începea să se îngrijoreze – „Ce-o fi cu Cătălina?“ –, căci la Dîngău nu se inventase telefonul. Apoi, ne trezeam cu ea la uşă, mereu aceeaşi, aveam senzaţia că nu îmbătrîneşte niciodată mai mult sau că aşa s-a născut ea, bătrînă, cu cataractă la ochiul stîng şi cu mustaţă.
Mult mai tîrziu, după moartea lui Iosif şi cea a bunicului meu, cînd Cătălina venea să stea perioade mai lungi la Cluj, ca să-şi mai alunge singurătatea, căci în nopţile de la Dîngău nu mai auzea decît lupii, am aflat că în tinereţe fusese un soi de servitoare, de fată în casă a familiei noastre, mai înstărite, de la oraş. Niciodată n-am simţit vreo relaţie de subordonare, doar o prietenie din acelea fără interese şi vorbe de prisos.
Cu cîteva luni înainte să moară, mi-a spus că „meseria“ ei a fost, de fapt, cea de a ura la nunţi şi că era faimoasă pe şapte văi pentru strigăturile ei. Am întrebat-o dacă le mai ţine minte şi am început să le notez, promiţîndu-i că n-o să se piardă şi că le voi duce la un specialist în folclor de la Muzeul Ţăranului Român. Era atît de încîntată, de parcă ar fi devenit peste noapte vedetă, mai ales că am şi înregistrat-o cu un telefon mobil. Din strigături n-am priceput mai nimic, conţineau cuvinte vechi, pierdute de mult, încă vii doar în munţii şi văile ei. Am regăsit de curînd înregistrarea şi mi-am amintit de lelea Cătălina, ca de o prezenţă dragă, dintr-o lume care nu ne aparţine şi despre care habar n-am dacă încă mai există. Şi mi-am dat seama că nu mă ţinusem de promisiune, aşa că voi face cît de curînd un drum pînă la muzeu.
