O familie, de Paşti

O singură dată mi-am petrecut Paştile la ţară, iar aşteptările mele erau mari, în condiţiile în care spiritul (şi farmecul) unei sărbători, oricare ar fi fost ea, începuse să se piardă la oraş. Mă gîndeam că voi găsi în satul acela din Moldova, de pe malul Siretului, ceva cu totul special şi autentic care să mă încarce pozitiv. Şi, într-un fel, am găsit.

Am stat la o familie cu doi copii care ne erau un soi de rude prin alianţă şi care ne invitaseră cu inima deschisă, le plăcea să aibă musafiri, mai ales oameni străini de la care să afle ce se petrece în lumea largă, dincolo de satul lor izolat. El era pădurar, ea se ocupa de gospodărie şi creştea copiii – băiatul, în jur de 12 ani, începuse să aibă ceva din şmechereala tipică adolescenţilor de la ţară, care se combină oarecum cu naivitatea, fetiţa de 10 ani îşi păstra inocenţa, un copil pur, din cărţi cu sate idilice. Copiii au început să ne arate şi să ne înveţe cum stau treburile pe la ei. Fetiţa ne-a prezentat păpuşile moştenite de la o verişoară mai mare, le-am făcut împreună haine şi le-am împletit cozi. Băiatul ne-a dus la birtul satului, unde şi-a dat aere de om mare, a băut chiar şi o bere, iar muşteriii obişnuiţi nu i-au aruncat priviri ciudate (se pare că în Moldova e o practică destul de comună, la copii) şi a fumat şi o ţigară „pe ascuns“, după ce i-am promis „că nu-l spunem“. Nu aveam de gînd să-i ţinem lecţii şi să intervenim în viaţa lor, nu avea nici un rost. Eram doar nişte oaspeţi de la Bucureşti şi aşa trebuia să rămînem. Fiecare cu lumea lui.

Pădurarul avea grijă ca mereu paharele să ne fie pline şi ne îndemna să povestim ceva, orice. Că aşa se întîmplă la ţară, de sărbători – oamenii vorbesc, comunică, iar întrebarea „ce mai faci?“ nu e doar de complezenţă, chiar sînt interesaţi „ce fac“ alţii, cum e viaţa lor. Pe soţia lui n-am văzut-o prea mult în cele patru zile, era prinsă mereu cu pregătirile, cu treburile casei, nu înţelegeam cum putea să fie în mai multe locuri deodată. Obsesia principală, înainte de Paşti, era curăţenia – totul în casă trebuia să fie primenit. După ce a sfîrşit cu asta, ocupaţia ei a devenit cea de a ne umple burţile.

Mama pădurarului locuia în căsuţa „din spate“, casa bătrînească, se pare. Singura ei sarcină de Paşti era să coacă cozonacii, în număr de 40. N-o lăsa pe noră să o ajute – la 82 de ani, ea era cea care frămînta munţi de aluat, aştepta să dospească, jongla cu tăvile, aproxima timpul de coacere, învîrtindu-se un pic îngrijorată în jurul cuptorului, să nu se ardă vreunul. Cînd am intrat în bucătăria ei, am rămas uluită – am văzut o bătrînă de un metru 50, înconjurată de zeci de cozonaci pe care nu mai avea unde să-i aşeze, şi erau împrăştiaţi peste tot, pe mese, sub mese, pe sobă, pe scaune. O împărăţie a cozonacilor, ce mai! „Şi… puteţi să-i mîncaţi pe toţi?“ „Îi mîncăm, mai dăm pe la oameni…“ Cu precizarea că orice cozonac dăruit era înlocuit de un altul „la schimb“, aşa că numărul lor nu se diminua niciodată.

În Sîmbăta mare, le-am întrebat pe gazde cu ce-i putem ajuta. Cu nimic, desigur, doar sîntem musafiri. Totuşi, am insistat să participăm măcar la vopsirea ouălor, spre bucuria fetiţei care astfel avea şi ea voie să vopsească şi să se joace fixînd frunze mici pe ouă, „ca să aibă modele“. Cînd totul a fost gata, n-a mai rămas decît aşteptarea… „să vină Paştile!“ O aşteptare dulce, obosită. „Şi… nu mergem la Înviere?“, am întrebat pentru că era momentul pe care îl aşteptam cel mai mult, imaginîndu-mi-l cu totul altfel decît în Bucureşti. Pădurarul şi soţia lui au spus că rareori merg la biserică în noaptea de Paşti, de obicei se odihnesc după atîtea treburi şi pregătiri. Poate merge bunica? Însă bunica sforăia deja uşurel lîngă cozonacii ei. Pînă la urmă, am mers cu copiii la biserica de pe deal. Aproape de miezul nopţii, aproape tot satul dormea extenuat după coacerea cozonacilor, curăţenie, tăiat de miei, vopsit de ouă, băute începute mai devreme. La biserică nu erau decît cîteva babe care n-aveau somn. Pînă şi preotul a întîrziat, amintindu-mi de bancul cu amînarea Învierii pentru a doua zi, din motiv de stare de ebrietate a parohului. S-a cîntat „Hristos a înviat!“, cu voci subţirele şi miorlăite, s-au aprins lumînări, dar puţine, că era vînt. Am fost uşor dezamăgită.

Însă a doua zi, am organizat un picnic. Era o zi caldă, cu soare şi copaci înfloriţi. Am plecat cu copiii spre malul Siretului. Bunica ne-a pus în bocceluţă un cozonac, mama – ouă roşii şi pîine, tatăl – o sticlă cu vin. Ne-am simţit ca într-o poveste în care Făt-Frumos pleacă spre Tărîmul Celălalt, iar Sfînta Vineri îl petrece pînă la poartă şi-i dă de mîncat şi de băut ca să aibă pe drum. Am aruncat cojile roşii de ouă în apa Siretului – să vină şi Paştele Blajinilor!