Bicicliştii - o nouă specie urbană

Într-o intersecţie aglomerată din centru, mă întîlnesc cu un fost coleg de liceu. Eu dau să traversez, el se proţăpeşte în faţa mea, cocoţat pe bicicleta lui ultimul tip (aşa mi se pare, nu mă pricep la biciclete din astea noi), de unde n-are de gînd să se dea jos. Se pare că îi place să mă privească de sus, cu un uşor dispreţ faţă de statutul meu de pieton. Are şi cască, şi bidon cu apă, tot ce-i trebuie, parcă ar pleca în Turul Franţei. În liceu era rocker, acum şi-a tăiat pletele şi e biciclist. Oamenii au simţit mereu nevoia de apartenenţă la o modă, la un grup. Bicicleta a devenit viaţa lui, sau cel puţin aşa îmi dă el de înţeles. Merge pe bicicletă oriunde, fie că e soare, fie că plouă, pedalează şi în somn. Are doi copii, tot biciclişti, fiecare cu bicla sa. Duminica, o pornesc toţi patru (o include şi pe soţie în mica lor gaşcă, desigur) spre Băneasa, Snagov sau mai departe, spre munte. Odată, i-au furat-o „din faţă de la job – mama lor de cretini!“ A făcut plîngere la Poliţie. O pus-o şi pe Facebook, dacă o vede careva prin oraş, dar n-a dat de hoţ. L-a blestemat să-l calce maşina sau să moară într-un accident cumplit, pe DN1. Dup-aia şi-a luat alta. A fost şi la miting de biciclişti. Tot pe bicicletă. Să le facă ăştia piste, ca-n orice oraş civilizat „de afară“. „Dar n-ai cu cine, în România se trăieşte ca-n Evu’ Mediu! Degeaba dăm noi cu #uniţisalvăm!“ Un timp, mă priveşte lung, cu ochii lui care par ca de insectă, sub cască: oi fi de-a lor sau din gaşca cealaltă? Începe să-mi vorbească, pe un ton monoton, despre responsabilitatea civică, despre oamenii care vor o schimbare. Nu-i rău ce zice, dar parcă citeşte din organigrama de la firma lui. Încerc să zic şi eu ceva – nu mă ascultă, e opac. În liceu, se isteriza pe la concerte, bea votcă cu litra, făcea pogo şi zicea că anarhia e cool. Acum e paşnic, e biciclist. O maşină claxonează prelung: „În mă-ta de bou, că blochezi intersecţia!“ Da, o blocase. „Morţii mă-tii cu SUV-ul tău… Ce, n-ai loc de mine?“ Îmi flutură grăbit din mînă în semn de rămas bun – „ne auzim pe Facebook!“ – şi o ia din loc, pedalează cu îndîrjire, ca într-un soi de competiţie cu sine însuşi.

Nu mă înţelegeţi greşit, n-am nimic cu bicicletele, ba dimpotrivă. Aveam 8 ani cînd m-am urcat pe prima mea biclă, un Pegas verde second-hand. Timp de trei zile, mi-au învineţit părinţii mei ceafa de care mă ţineau ca să-mi păstrez echilibrul şi să învăţ să merg. Şi am învăţat. Apoi, eram grozav de mîndră pe Pegas-ul meu, cînd dădeam ture pe Moşilor – din şa, oraşul se vedea altfel. Pe atunci, pe stradă nu prea erau biciclişti, deşi traficul aproape inexistent le-ar fi permis să se desfăşoare în voie şi chiar să se bucure de pedalat. Pur şi simplu, nu era la modă, toată lumea îşi dorea maşină. Şi în afară de povestea cu Miţa Biciclista, nu aveam nici o „tradiţie“ în ceea ce priveşte acest sport, n-a fost niciodată un stil de viaţă. Nu am avut mari competiţii, mari campioni, mari filme (cum ar fi Hoţi de biciclete, nu?) sau cărţi scrise din şa. Doar în filmele comuniste ale vremii mai vedeai cîte un inginer agronom sau doctor de ţară, care mergeau cu bicicleta prin sat, ca să demonstreze că renunţaseră la traiul comod de la oraşşi că se împrietenesc cu natura. Însă în viaţa reală, totdeauna am avut senzaţia că românilor le era prea lene să se deplaseze pedalînd.      

Atunci, de ce i-aş crede pe aceşti biciclişti moderni, apăruţi peste noapte? Doar pentru că sînt antimainstream? Pentru că au renunţat la rockereală, hipioţeală, emo sau mai ştiu eu ce şi, la 30 şi ceva de ani, cînd au fost nevoiţi să se înregimenteze într-un fel sau altul, au devenit biciclişti? Se declară responsabili din punct de vedere civic, vor să protejeze mediul înconjurător şi să „salveze“ oraşul, însă nu realizează că oraşul însuşi a devenit duşmanul lor. Îi urăsc pe şoferi, însă adevărul este că, da, încurcă traficul, pentru că nu ştii ce să faci cînd îţi apare un biciclist cu capul în nori în faţă, mai ales pe o trecere de pietoni pe care o traversează „regulamentar“ pe bicicletă. Îi urăsc pe pietoni pentru că se plimbă prin parcuri pe pistele lor, pentru că nu au unde în altă parte. Îi urăsc pe edili pentru că n-au proiectat, în urmă cu o sută de ani, un oraş pentru ei, bicicliştii. Iar pentru ei, a merge la job sau oriunde în altă parte cu bicicleta a devenit o ambiţie pur personală, o cursă cu obstacole, o sursă de adrenalină, dar şi de constantă enervare, o formă de protest. Aventura lor.  

La Bruxelles – ultima capitală europeană în care am fost – am văzut biciclişti, dar puţini. În general, studenţi care economisesc banii pe transportul în comun. Fără cască pe cap, unii pe nişte rable de biciclete împrumutate, însă cu o atitudine normală, o „minoritate“ perfect integrată. Doar la noi se pedalează cu încrîncenare.