Fetiţele corporatiste
Aveam o „prietenă“ pe Facebook, cu 8 ani, poate cu 10 ani mai tînără decît mine, care mă scoatea din minţi. De multe ori am fost tentată s-o şterg din listă, însă de fiecare dată m-am oprit, curioasă pînă unde poate să ajungă cu self-esteem-ul şi autosuficienţa ei. De altfel, o ştiam încă de pe vremea cînd abia ieşise din adolescenţă. Trimisese nişte texte la un concurs de scriere creativă, la care, întîmplător, eram în juriu. Multe texte, vreo 20, în care se simţea insistenţa omului care vrea cu orice preţ să cîştige, deşi miza era aproape inexistentă. Corecte, monotone, egale, fără strălucire. Însă condeiul ei avea siguranţă şi ceva superior, ca şi cum şi-ar fi propus să dea lecţii de scris.
Teoretic, nu puteam să-i reproşez nimic – nici măcar o virgulă nu era în plus sau în minus. Din cîte îmi amintesc, a luat locul 2 sau 3. N-a apărut ca să intre în posesia premiului – un workshop intensiv de creative writing susţinut de cîţiva scriitori consacraţi. Era plecată în State, la studii. Cînd s-a întors, s-a angajat fără probleme la un trust de presă şi am mai urmărit-o o vreme. Am întîlnit-o întîmplător la cîteva evenimente mai mult sau mai puţin mondene. Era o apariţie – pentru că aşa voia ea să fie. Să atragă atenţia. Şi, cu un snobism bine dozat, n-o interesau decît personajele de la Liiceanu în sus. Sau de la Dan Puric, că nu prea făcea diferenţa. Fiind la o vîrstă incertă, nici cal, nici măgar, cum ar spune bunică-mea, puteai să o iei drept o jună interesantă, ambiţioasă şi plină de talente (bărbaţii ar adăuga aici şi alte lucruri), putea să te păcălească uşor. Însă adevăratele ei ambiţii carieristice se vedeau doar pe Facebook. Lucra la o revista glossy pentru femei, cred. Aşadar, pagina ei de Facebook era îmbibată şi gemea de atîta eu. Eul ei, desigur. În fotografii – ea, în diferite poziţii studiate, cu detalii de buze, de mînă care scrie –, şi comentarii asupra propriilor imagini, cum ar fi, de pildă: „Am descoperit că zîmbesc prea puţin în poze. Another thing about myself that I have to manage.“ Postări despre ea de la toate evenimentele la care participase sau, mă rog, fusese „invitată de onoare“ – probase fuste, se pozase cu vedete, citise din scrierile ei etc. Părerile ei despre lume şi viaţă – „pentru că nu mai vrea să tacă cînd are ceva de spus“. Printre atîtea reflexii şi reflecţii, mai scăpa şi cîte un citat motivaţional despe fericire, al lui Coco Chanel sau Louis Vuitton. N-am să uit însă acea postare de la o oră tîrzie în noapte, în care ne mărturisea că toate eforturile ei, orele petrecute în redacţie după program, dăruirea ei faţă de revistă, trust etc. fuseseră în sfîrşit răsplătite şi că tocmai a fost numită şefă de ceva, cred că de departament. Şi nici comentariile unor alte domnişoare care aspirau spre poziţii asemănătoare: „Bravo! O meritai din plin!“, sau, ca la naşterea unui copil: „Să fie într-un ceas bun!“
Abia atunci mi-am dat seama că n-are nici un rost să mă enerveze fata asta. Ba chiar mi s-a făcut un pic milă de ea. Intrase pe un culoar pe care alerga dînd din coate, obsedată să cîştige cursa, fără să mai vadă nimic în jur, nici măcar dacă mai existau şi alţi concurenţi. Fără emoţii, fără să-şi permită nici o clipă de răgaz, în care să respire. Şi ca ea erau multe, o întreagă generaţie de fetiţe, născute la începutul incerţilor ani ’90, în care părinţii pompaseră o exagerată încredere de sine („Eşti cea mai bună! Trebuie să ai tupeu şi să reuşeşti în viaţă!“), le încurajaseră cele mai mărunte talente şi-şi sacrificaseră ultimii bani ca să le trimită la studii în străinătate, pentru a-şi ascunde frustrările şi lipsa lor de şansă din comunism. Iar străinătatea aceea, în loc să le deschidă un pic ochii, li se urcase la cap, căci reţetele de succes de acolo se suprapuneau peste cele învăţate de acasă, aşa că se întorceau în ţară insensibile şi invincibile, crezînd că totul li se cuvenea doar lor. Ele sînt cele care populează astăzi corporaţiile, multinaţionalele, în posturi mărunte, visînd la posturile mari. Cele care bîrfesc la o ţigară pe holuri – la o adică, îşi toarnă colegii sau îşi seduc şefii, pentru că au fost învăţate să aibă tupeu. Însă în mintea lor e un talmeş-balmeş, îşi creează un soi de avataruri pe Facebook, n-au un sistem de valori, n-au nimic. Sînt doar nişte ambalaje, goale pe dinăuntru.
De curînd, am descoperit că fata respectivă nu mai era „prietenă“ cu mine pe FB. Nu mă ştersese din lista ei, căci, de fapt, nu mai exista nici o listă. Pentru că devenise şefă şi, între timp, publicase şi o carte, statutul ei evoluase. Îşi făcuse o pagină de fani, iar dacă nu a plătit cumva cele 20.000 de like-uri, se poate spune că, datorită ambiţiei şi calităţilor ei de bun PR, a reuşit în viaţă. Nu-i aşa?
