Geopolitică la Budapesta

E începutul lui iulie, înainte de finala Campionatului Mondial. Gaşca noastră de studenţi bătrîni de la Şcoala de Vară a Universităţii Central-Europene, a lui George Soros, parchează la unul din barurile acelea imense, în care te rătăceşti, alcătuite din diferite încăperi ale caselor din jur, plus curtea interioară. E tîrziu, sînt obosit şi engleza îmi iese pe gură cu purici, plus că nu mai vreau s-o ascult, am mestecat toată săptămîna numai jargon legal, oengistic şi de comunicare. Găsim un colţ de masă, mai sînt doi bărbaţi tăcuţi, care fac un gest politicos, ne lasă să ne aşezăm. Sînt faţă-n faţă cu Georgia, o fată mititică, cu ochii mari, serios-glumeaţă, tăcem şi ne uităm pe pereţi. Lîngă noi, Brazilia, Serbia, Serbia şi America dezbat eternul subiect 7-1, Brazilia trăieşte-n UK şi ne povesteşte cum fiu-său n-a vrut să se ducă la şcoală a doua zi după meci, l-a convins să meargă, dar s-a întors supărat, deoarece colegii l-au ţinut numai în The Seven-One Guy.

În Brazilia, fotbalul e o chestie foarte politică, înfrîngerea a adus mişcări de stradă, fiindcă doamna prezidentă, Dilma Rousseff, a cheltuit nişte zeci de miliarde pe stadioane, la care brazilienii obişnuiţi nici măcar n-au acces, fiindcă biletul la meci e prea scump. Tac, tac, după care mai tac. Engleza continuă să bîzîie în fundal cu enşpe accente bolovănoase, fac ce pot ca să n-o mai ascult, cînd, de nicăieri, se iveşte un cuvînt în rusă. Ciulesc urechile, bărbatul tăcut din stînga mea izbucneşte expansiv şi fericit către Georgia: „Vî gavarite pa ruski?“

„Vodkaaa!“ zice America şi ridică paharul, e la a treia şi o să dispară curînd în peisaj. „Na zdravîie, jiveli, salud!“

„Daaa“, zice Georgia şi începe să trăncănească cu Rusia, în timp ce Brazilia, Serbiile şi America se întorc la engleza lor. Rusa cîntată, nativă, armonioasă, îmi picură-n urechi ca un balsam. Încep să ascult şi mă trezesc că-nţeleg tot sau măcar 90%, e vorba de mîncare şi de filme, politica e politică şi ludi, oamenii sînt oameni. Ştii, Georgia, pricep ce vorbiţi, îi zic în engleză. Georgia ciripeşte mai departe către Rusia, care îmi dă un ghiont expansiv: „Aaaa, vî gavarite pa ruski!“

„Niet, a panimaiu“, înţeleg, zic. „Bravo, bravo.“ „Am fost în România, la #!^%$^@#“, zice Rusia. „Gdie?! Unde?!“ mă mir. „Oraaadiaaa. Ţi-am zis numele unguresc“, rîde Rusia. „Voi sînteţi duşmani cu ungurii, nu? Balşoi konflikt?“ „Nu, malenki, mic, uite-atîta.“

„Lasă-lasă“, zice Rusia, „ştiu eu, am fost în sudul României şi acolo vorbiţi ungureşte.“ „Ba nu, in the West part“, îi transmit în engleză prin Georgia, „zapad. Ia liubliu ruski kinema“, stîlcesc, ca să schimb vorba. „Aaaa! Da! da! Mihalkov, Lojniţa, da, da!“ „Yes, yes“, fac ca idiotul, deşi da e tot „da“ pe ruseşte. „Miclovaaaan!“ urlă rusnacul extatic.

Mă-ncrunt şi după aia încep să rîd. „Gheorghi Danelia“, avansez, Georgia lăţeşte gura pînă la urechi. „Gruzinul genial cu Kin Dza Dza, Mimino şi Maratonul toamnei. Eto grunzinski rejiser“, zic. „Niet, on russki, e rus“, se împotriveşte Rusia. Georgia dă din umeri. „On gruzinskii, a on ruskii.“ E gruzin, adică tot rus. Georgia şi Rusia sînt prietene dinaintea URSS-ului, zice Rusia, fiindcă Georgia a fost în Rusia de pe vremea Imperiului Ţarist, dintotdeauna. Georgia aprobă Rusia privind în altă parte. „Den viborov“, stîlcesc din nou, ca să schimb vorba, comedia despre vremurile lui Elţîn. Rusia cîntă ceva expansiv, muzical, despre noul val românesc. „Strong, depression“ – pocesc pe internaţională. „Bravo, da, da!“, izbucneşte Rusia. Dar cinematografia rusă e mult mai mare. „Danelia ruskii rejiser!“

Ştii ce, Georgia? „I think I’ll stick to English.“ Dă-i încolo cu balşaia şi konfliktele lor, hai să mergem.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).