Cum a ajuns Mircea Badea substantiv comun
S-a aşezat în faţa mesei pline cu ziare în timpuri imemoriale, pe vremea cînd mai erau ziare. Se strîmbă, suduie şi se dă de ceasul morţii de atunci, păstrîndu-şi miraculos aplombul peste mode şi timp. Noi, manieraţii, intelectualii, potoliţii, l-am remarcat, ne-am mirat, l-am lăsat în plata Domnului şi am schimbat postul, care, între timp, nu mai e post, pe Facebook, Casa Jurnalistului, Longform sau New Yorker. Dar, ei, ceilalţi, au rămas cu el. De aceea, e cazul să revenim şi noi puţin.
În timpul cît nu l-am băgat în seamă, Mircea Badea a devenit, din substantiv propriu, substantiv comun. Sau, mai frumos zis, din persoană – gen publicistic. Cea mai clară dovadă în acest sens este Radu Banciu, care îi insultă pe prietenii lui Badea cu aceeaşi furie cu care Badea îi insultă pe prietenii lui Banciu. România TV, postul care a cules ce e mai rău (pseudovedete sau pseudoformate) de la alte televiziuni, are şi ea un Mircea Badea, pe nume Dragoş Pătraru, care combate tot la ora 23. Iar acum un an, însăşi TVR avea în plan un Badea, dar nu l-a mai găsit.
Dacă zapezi, seara tîrziu, printre posturile cu rating zero aruncate pe cablu de tot felul de baroni locali, găseşti, cu siguranţă, şi vreo variantă poporanist-mucegăită, adormit-ardelenească a personajului. Sau vreun huhurez cataleptic, care, din loc în loc, are cîte un puseu voltaic de hlizeală şi activitate, crezîndu-se fără îndoială în programul matinal. În negura istoriei, acum vreo zece ani, pe OTV exista un văr sau aşa ceva al Loredanei Groza, care făcea ceva numit Revista revistelor. Avea o siglă de emisiune cu un răţoi şi adresă de mail de Yahoo. Rezist tentaţiei de a identifica mai precis toate aceste personaje – şi altele –, fiindcă nu diferenţa specifică ne interesează, ci genul proxim.
Acesta e din ce în ce mai cuprinzător. Mircea Badea, substantivul comun, s-a simţit într-o seară, tîrziu, închistat în însăşi ideea de seara, tîrziu. Şi a evadat în alte segmente ale grilei, sub forma unor monologişti în ebuliţiune, ca Silviu Mănăstire sau Felix Rache, care simt raza soarelui mîngîindu-le tenul, cînd apasă pe clanţa televiziunii.
Dar de unde vine Mircea Badea? Din nou, nu e vorba de CV, ci de categorie. Istoric vorbind, a consacrat-o Sorin Oancea, om de bază la Antene, încă din anii ’90, chiar cu Badea-omul, prin 2005, cînd a lansat Antena 3. De la Antena 3, a luat Badea-substantivul şi l-a dus la B1, unde, în toamna lui 2011, l-a înşurubat pe Banciu în scaun, în ipostaza gnomică de azi. Între timp, cu cîţiva ani înainte, Realitatea TV, care mînca bătaie de la Badea în fiecare seară, încercase o formulă asemănătoare, cu un tip pe nume Cătălin Oprişan, mult prea decent, în stilul lui frust, pentru ca să-i facă lui Badea probleme. Cătălin Oprişan a mîzgălit o vreme nişte lucruri pe un flipchart, la TV, şi după aceea s-a reprofilat.
Şi de ce voia tot TV-ul cu rating mic şi spume politice cîte-un Mircea Badea la ora 23? Fiindcă Mircea Badea avea şi are succes, dar şi fiindcă la ora 23, în România, la televizor, bate vîntul. Nu e vorba de telespectatori, fiindcă aceştia se găsesc – invers proporţional cu cifrele despre productivitatea muncii de la Institutul Naţional de Statistică. Ci de reclamă, care e puţină pe piaţa românească, drept pentru care se concentrează în prime-time, adică intervalul dinainte de Mircea Badea, interval unde sînt şi cei mai mulţi privitori.
Dar nu a zis Mircea Badea-omul, de atîtea ori, că emisiunea lui e rentabilă? Ba da, dar tocmai despre asta e vorba. Dacă iei în calcul un salariu lunar de 6-7000 de euro, cît s-a vehiculat în privinţa corifeului, şi nişte costuri minuscule în materie de studio, masă, scaun, lumină, ajungi la o reţetă de vreo 400 de euro pe ora de program. Acelaşi Badea-prototip a defilat eoni într-un nondecor şi cu genericul cu proteză, deci şi acolo mai sînt nişte economii.
Mircea Badea, substantiv comun, e o soluţie de criză. Costă puţin, mai puţin decît banii puţini pe care îi investesc publicitarii în segment. Iar la ora 23, publicul nu e din clasa muncitoare, ci mai degrabă pe dos, dintre oamenii care ajung a doua zi la ora 10 la birou, deci cu ceva putere de cumpărare.
Să facem o comparaţie cu ceea ce putem vedea la aceeaşi oră, pe-afară. Pe Antena 3, acelaşi Sorin Oancea programa, prin 2006-2007-2008, celebrul The Tonight Show de pe NBC, al lui Jay Leno. N-a prea mers, ca şi The Apprentice, difuzat în aceiaşi ani. The Tonight Show e mama tuturor formatelor de late night din America şi a fost inventat chiar pe NBC. Constă într-un platou de multe sute sau chiar mii de metri pătraţi, în care Jay Leno (sau succesorul lui, Jimmy Fallon, care tocmai a preluat show-ul) mai are, pe lîngă masă: canapea, fotoliu, doi invitaţi, o orchestră, un sidekick, o grămadă de public, invitaţi muzicali celebri de final. The Tonight Show a suferit reduceri drastice de buget, prin 2012, de la 100 la 80 de milioane de dolari pe an. La 45 de săptămîni de difuzare a cîte cinci ediţii, asta înseamnă cam de o mie de ori mai mult decît bugetul lui Mircea Badea, fie el substantiv propriu sau comun.
Totuşi, ce e sau cu ce se mănîncă Mircea Badea, ca gen? Dacă e să definim personaje, o paralelă între clasa Jay Leno, Jon Stewart, Conan O’Brien şi Badea – Banciu – Pătraru nu are rost. Despre felul cum ai noştri îi suduie pe duşmanii patronului au scris alţii destul. Mai puţin remarcat e faptul că meseria de Mircea Badea a început, în televiziune, pe vremea cînd exista presă, sub numele de revista presei, dar continuă şi se dezvoltă şi acum, cînd presa aproape că nu mai e. Trebuie că există în revistele presei fără presă şi altceva decît presă, iar perspectivele genului sînt invers proporţionale cu banii de publicitate care se găsesc pentru TV-ul de seara tîrziu. Şi proporţionale cu mania de a spiona concurenţa şi de a imita, a mediei din România. Cu alte cuvinte, perspective promiţătoare. Cel puţin pentru Badea, Banciu şi toţi ceilalţi.
Singurul lucru pe care puteţi să-l faceţi, dacă nu vă convine, e să schimbaţi postul. Dar nu de la unul la altul.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
Foto: adevarul.ro
