Simona Halep şi orgoliul naţional
Picate ca din cer într-o vară în care motivele de mulţumire ale românilor sînt cel mult concediul de odihnă sau apropierea lui, succesele Simonei Halep au fost savurate din plin la noi, ca dovadă audienţele bune realizate şi de posturi de nişă ca Eurosport la meciurile jucătoarei românce. Sportiva a devenit subiect de discuţie inclusiv pentru cei dezinteresaţi de sport, în general – şi nu numai de aristocraticul şi mai puţin popularul tenis. Dincolo de ierarhiile WTA, Halep funcţionează, ca imagine sau mit în devenire, în psihologia noastră colectivă. Ce înseamnă asta?
● Continuitatea. România nu are o şcoală de tenis de primă mînă şi nu produce tenismeni de mîna-ntîi în fiecare zi, dar graţie legendarelor succese ale lui Năstase şi Ţiriac din anii ’70, sportul despre care vorbesc este un motiv de mîndrie naţională – sau, dimpotrivă, de consolare. Există o expresie legată de meciurile de Cupă Davis ale celor doi jucători, atribuită lui Cristian Ţopescu, care funcţionează ca o alinare: „La un pas de salatieră!“ – anume, în momente în care o persoană trece pe lîngă un succes notabil. Pe un astfel de fundal, apariţia unei jucătoare de tenis de excepţie e la fel ca prestaţia unei gimnaste cu aceleaşi calităţi, mult mai vizibilă decît succesele într-un sport fără tradiţie în România, orice-ar însemna tradiţia.
● Descurajarea xenofobiei. Simona Halep e aromâncă din Constanţa şi rezultatele ei excepţionale valorizează pozitiv acest gen de românism, la fel cum a făcut-o, înaintea ei, cariera lui Gheorghe Hagi. Stereotipurile despre aromâni – zgîrcenie, negustorie – sînt cunoscute şi nu merită să le enumerăm pe larg. Marii sportivi din această etnie distrug acest gen de loc comun.
● Visul brazilian. Nu numai succesul simbolic, dar şi banii cîştigaţi de Simona Halep – 4,5 milioane de dolari, pînă la 22 de ani – sînt o poveste exemplară care funcţionează mai ales în segmentele sociale defavorizate. Aşa e perceput fotbalul în Brazilia sau baschetul la americanii de culoare, pentru care NBA-ul e unul din puţinele spectacole cu virtuţi de vis pozitiv şi aspiraţie. Or, dacă ne gîndim la volumul de populaţie care trăieşte în România în sărăcie sau la limita ei, acest gen de consecinţă este considerabil.
● Operaţia de micşorare a sînilor. Pare un subiect prea trivial pentru a fi discutat aici, dar nu e deloc. Un gest de acest fel al unei românce funcţionează şi în plan simbolic, dacă ne gîndim la faptul că românca apare în cărţile lui Michel Houellebecq, şi nu numai, în chip de prostituată. Or, sînii mari sînt unul dintre motivele recurente cînd vine vorba de un anumit gen de pulsiune erotică standardizată şi discriminatoare. Publicaţii ca Daily Mirror sau Huffington Post au scris repetat despre operaţia Simonei, preluînd printre altele o afirmaţie a acesteia despre propriii sîni: „Nu îmi plac nici în viaţa de zi cu zi. Cred că aş fi recurs la operaţie şi dacă n-aş fi fost sportivă.“ Un astfel de enunţ funcţionează nu doar ca reparaţie în privinţa unui stereotip naţional, ci şi la modul general feminist. Privarea de atribute stereotipe e, implicit, o declaraţie de autoafirmare. Iar orice-ar spune publicaţiile serioase, imaginea se construieşte, mai ales, prin intermediul tabloidelor.
● Profitorii. Ipocriţi şi detractori. Un site de umor publica după Roland Garros o gogoaşă, în care Victor Ponta îşi asuma performanţele de pe teren ale Simonei. E doar o gogoaşă, dar ulterior Radu Mazăre i-a conferit Simonei titlul de Cetăţean de Onoare al Constanţei. Politicienii vor fi înclinaţi să îşi revendice în diferite moduri performanţele lui Halep, de la felicitări pe Facebook, pînă la afişarea la turnee de tenis. Există însă şi o strategie contrară, a lui Radu Banciu, detractor consecvent al jucătoarei. După ce aceasta a pierdut semifinala de la Wimbledon, acesta ricana: „Măcar nu îl mai văd pe Gâdea că a cumpărat şi finala asta de Grand Slam. Nimeni nu se întreabă de unde au ăia atîţia bani de cumpără ei drepturile TV la finalele de Mare Slam?“
● Spontaneitatea imaginii. Consideraţiile încîlcite ale lui Banciu despre Gâdea şi transmisia meciului sînt un exemplu despre modul cum discuţia despre Simona Halep este deturnată către obsesiile şi agenda fiecăruia. Acest gen de „unde dai şi unde crapă“ proliferează în absenţa unei imagini construite a Simonei. Aceasta nu are un site oficial, iar paginile de Facebook care îi sînt dedicate au un număr de fani relativ mic, 2-300.000, comparat cu prezenţa unor entertaineri ca Smiley, Akcent sau Inna, care au primit în fiecare caz milioane de like-uri. Bineînţeles, jucătoarea are destul timp să se gîndească şi la reţele sociale sau PR. Iar toate efectele pozitive enumerate mai sus funcţionează cu atît mai bine în plan social, cu cît e vorba de o imagine spontană, construită de media clasică, aproape fără aportul PR-ului. În orice caz, în ascensiune, aşa cum e, Simona Halep va genera probabil din ce în ce mai multe subiecte publice şi va deveni un mit pozitiv pentru România, aşa cum un Ilie Năstase sau o Nadia Comăneci continuă, la decenii după încheierea carierei, să aibă o reflectare preponderent pozitivă şi să funcţioneze ca exemple.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
