Sînt client, am voie să urlu!

Există două mari categorii de clienţi: clientul veşnic nemulţumit, care îşi închipuie că totul i se cuvine, şi clientul umil, în banca lui, care crede că i se face o onoare cînd este servit. Din păcate, fac parte din ultima categorie, detestînd-o oarecum pe prima. La început, credeam că e o chestiune de bun-simţ să fii politicos, să nu-ţi aduci frustrările de acasă la supermarket, la restaurant, în sala de fitness, însă cu timpul mi-am dat seama că, în societatea noastră, dacă eşti un client uşor de mulţumit, eşti luat de fraier şi, în ultimă instanţă, păcălit. N-aş putea fi niciodată clientul furios care îşi cere într-un mod agresiv drepturile, însă pe măsură ce înaintez în vîrstă, îmi dau seama că timpul e preţios şi mă trezesc dînd mărunt din buze şi făcînd comentarii acide la coadă la poştă sau părăsind un restaurant dacă după primele zece minute nu mi se aduce nici măcar un meniu. Iar umilinţa ni se trage din comunism – cînd eram obişnuiţi să primim puţin, cu eforturi supraomeneşti.  

De curînd, am ochit o ofertă la o companie de telefonie mobilă – un smartphone gratis, la un abonament de 5 euro. În magazin erau numai angajaţi foarte tineri, care probabil că habar n-aveau ce e ăla comunism, însă în mod sigur erau educaţi, în capitalism, să zîmbească, să fie amabili şi să se comporte în general cu clienţii într-un mod standard. Aşadar, toţi sîntem trataţi la fel, fără nici o discriminare. În timp ce o fată roşcată îmi prezenta oferta pentru care venisem, din cealaltă parte a magazinului se auzeau nişte răcnete cumplite. Roşcata încremenise, deşi la ea nu ţipa nimeni, însă se simţea cumva ameninţată indirect. „Cum adică să nu urlu? Cine eşti tu să-mi spui mie să nu urlu? Sînt client, am voie să urlu dacă am chef!“ Era un tip în jur de 40 de ani care spumega, tropăind în jurul unei fete mărunţele care mai avea un pic şi izbucnea în plîns. Nu mi-am dat seama care fusese motivul crizei de nervi a bărbatului. Explodase însă atunci cînd angajata îi spusese ferm: „Vă rog să nu ţipaţi la mine!“ – cel puţin aşa am dedus din conversaţiile pe şoptite ale celorlalte fete: „Ce are ăsta, mă?“, „Ei, şi tu, ce are? Nu vezi că e nebun?“ „Cheam-o pe şefa ta… unde e şefa de magazin? Să te dea afară! Îmi spui tu mie că urlu!“ – continua să răcnească bărbatul. Într-un tîrziu, a apărut şi şeful, care a încercat să aplaneze conflictul, iar angajaţii s-au întors la treburile şi clienţii lor, încercînd să ignore incidentul. Parcă şi-ar fi pus brusc vată în urechi.  

„Nu vreţi să vedeţi şi alte telefoane pe care le avem pe stoc? Tot gratuite, la acelaşi abonament…“, îmi spune brusc roşcata din faţa mea, volubilă şi amabilă, de parcă ar fi apăsat cineva pe butonul pornit. Da, vreau să le văd. Îmi aduce un telefon mult mai bun decît cel de la ofertă, însă cu o mică zgîrietură pe carcasă. „Ce înseamnă pe stoc?“ întreb uşor suspicioasă. Roşcata e puţin încurcată. „Adică telefoane un pic mai vechi, care au fost expuse în magazin o vreme. Şi acestea pe care le vedeţi acum vor fi vîndute, la un moment dat, la o ofertă!“ Mă bucur, în sinea mea, convinsă că fac o afacere bună. „Vedeţi, poate mai sînt nişte poze, s-au jucat clienţii cu el… să le ştergeţi!“ N-are nici o importanţă. Facem schimb de zîmbete şi amabilităţi, fiecare mulţumită de modul în care a decurs „colaborarea“ noastră. Iau telefonul şi plec, întrebîndu-mă de ce trebuie să existe clienţi furioşi, într-o societate de consum perfectă.  

Ajung acasă şi încep să butonez telefonul. Într-adevăr, dau şi peste nişte poze. De prin aprilie 2013, apoi din iunie, august şi septembrie: doi copii la locul de joacă, o familie fericită, la mare, o reuniune de tineri la un grătar, mici sfîrîind. Toate acestea se întîmplau în magazin, desigur, în timp ce telefonul era „pe stoc“, iar clienţii făceau probe cu el. Mă întorc la fata roşcată, încercînd să-mi ţin nervii în frîu, îi arăt pozele. „Mi-aţi dat un telefon second hand. La ofertă!“ zic ironic. Fata se uită mirată la poze. Următoarea ei replică a fost mai degrabă oarecum naivă decît obraznică: „A, păi, nu vă faceţi probleme… e colega mea, fata de la casierie. Vreţi să o cunoaşteţi ca să vă convingeţi?“ Acest mic roboţel a fost programat să zîmbească, să-şi servească impecabil clienţii etc., însă i se pare perfect normal ca o colegă să folosească un telefon din magazin şi dup-aia ea să-l dea mai departe, prefăcîndu-se că-i nou şi că nu ştie nimic. Are un soft din Occident, dar piesele sînt, ca de obicei, made in Romania, aşa că ceva nu funcţioneaza bine şi dă erori. Sînt clientă… am voie să urlu?