Banii CNC şi regulamentele de finanţare
Săptămîna trecută, Centrul Naţional al Cinematografiei (CNC) a publicat rezultatele concursului de proiecte de filme depuse în 2013. Am fost în juriu la secţiunea „Documentar“ şi cred că o serie de probleme legate de felul cum se desfăşoară lucrurile merită adusă în discuţie.
La fel ca toţi ceilalţi membri ai juriului, am semnat un acord de confidenţialitate legat de participarea la întreaga operaţiune. Chiar dacă nu l-aş fi semnat, n-ar fi fost onest să dau detalii concrete despre modul cum am jurizat. Dar, cum e vorba de finanţări în valoare de 30 de milioane de lei (sau 6,7 milioane de euro) din bani publici, deci de interesul public, cred că e binevenită o serie de consideraţii generale, bazate pe informaţii – şi ele – publice.
Pînă acum, spre deosebire de alţi ani, nu am văzut contestaţii violente referitoare la modul cum s-a desfăşurat concursul, aşa că sper că ne-am făcut treaba măcar acceptabil. Comentariile la adresa rezultatelor au fost vag pozitive: „fără dinozauri“ – sau menţiuni despre proiectele lui Mungiu, Puiu sau Porumboiu care au obţinut finanţări. Regulamentul de organizare a concursului poate fi însă ameliorat, iar unul din cele mai importante reproşuri care circulă în cercurile realizatorilor şi producătorilor de film se leagă de secretizarea proiectelor în concurs.
În regulament există un paragraf foarte sever, aşa-numitul articol 28, alineat 4, care spune că comunicarea, „prin orice mijloace“, a „oricăror informaţii“ care ar putea dezvălui autorii proiectului duce la descalificarea acestuia. Dacă informaţiile mele sînt corecte, acest gen de secretizare, care duce la depunerea şi jurizarea unor proiecte anonime, este o excepţie în legislaţia din ţările europene. Din cauza alineatului 4, Mungiu, Puiu, Porumboiu sau alţii ar trebui să lucreze la filmele noi ca ilegaliştii, fără să vorbească nici cu presa, nici cu alţi realizatori – deşi depunerea unui proiect înseamnă implicarea unui număr destul de mare de persoane din start. De fapt, cu teancul de dosare în braţe, orice membru al juriului nu ar avea nevoie decît de Google pentru a descoperi, într-un mare număr de cazuri, că de subiectul cutare sau cutare se ocupă un anume realizator. Iar membrii juriului sînt desemnaţi tocmai fiindcă au legătură cu industria, deci sînt la curent cu multe din intenţiile realizatorilor din piaţă.
Mai mult, la concursul CNC există o aşa-numită secţiune de dezvoltare, în care sume mai mici de bani, de ordinul zecilor de mii de lei (lungmetrajele de ficţiune sînt finanţate cu milioane) sînt alocate unor proiecte aflate în stadiul de idee. Aceste proiecte pot şi e normal să participe şi la sesiunile ulterioare de finanţări CNC, dar cum rezultatele concursului de la sesiunea curentă se anunţă public, ar fi aproape descalificate din start.
Teoretic, secretizarea face ca membrii juriului să poată judeca proiectele indiferent de reputaţia realizatorilor. Practic însă, cînd ştii că trebuie să aloci cuiva cîteva sute de mii de lei pornind de la un simplu dosar de cîteva zeci de pagini, la care eventual este ataşat un DVD cu imagini preliminare, ai o răspundere destul de mare. Probabil că se poate imagina o formularistică mai bună pentru depunerea proiectelor, dar, precum se ştie, nici măcar regulile stricte ale Hollywood-ului nu garantează calitatea şi succesul unui proiect.
După etapa în care juriul dă note proiectelor secretizate, felul cum sînt acestea puse în aplicare ar trebui garantat, tot teoretic, prin punctele adiţionale care se acordă pentru activitatea anterioară a producătorului, a regizorului sau a scenaristului. Aceasta este însă a doua zonă din regulament care stîrneşte dezbateri în industrie. Punctele finale sînt obţinute înmulţind nota juriului cu cinci şi adăugîndu-le pe cele adiţionale. Să zicem, de exemplu, că juriul notează foarte sus – cu media 9 – un proiect foarte bun al unor realizatori cu portofoliu mai mic. Asta înseamnă că proiectul respectiv strînge 45 de puncte din jurizare, la care se adaugă, să zicem, alte 5 adiţionale. Reiese un total de 50 de puncte. Să ne imaginăm însă un proiect mult mai slab, aflat în jumătatea inferioară a listei, care ia nota 6, deci strînge 30 de puncte de la juriu. Presupunînd că producătorul/realizatorul/scenaristul are un portofoliu bogat, asta îi poate aduce 20 de puncte adiţionale, deci totalul ar fi tot de 50. Din aceste exemple teoretice, concluzia e că banii CNC se concentrează la cineaştii deja omologaţi. Acum cîţiva ani, fiecare concurs de finanţare producea cîte un scandal referitor la dinozaurii gen Sergiu Nicolaescu, abonaţi din cauza acestui sistem la finanţări. Acum, noul val al cinematografiei a reuşit să-şi creeze un portofoliu nu doar prestigios, ci şi suficient pentru a putea accesa fondurile. Cum însă o mare parte din ceea ce se produce în România depinde de banii CNC, problema e ca acelaşi nou val să nu se transforme într-o nouă generaţie de dinozauri, care să blocheze accesul nou-veniţilor la resurse.
Dincolo de problema secretizării şi cea a punctajului pentru portofoliu, lucrurile ar funcţiona mult mai bine dacă, după alocarea fondurilor, CNC ar avea o structură care să urmărească punerea în aplicare a proiectului. E vorba de aşa-numitul sistem commissioned, folosit şi la instituţii private, ca BBC sau Discovery, în care standardele de realizare a unui proiect independent sînt supravegheate minuţios de un editor desemnat de instituţia care finanţează, pe tot parcursul producţiei, pînă la produsul final.
Bineînţeles că toate cele de mai sus nu invalidează integral „sistemul“. Aşa imperfect cum e, modul de alocare a fondurilor CNC e unul dintre motivele care au dus la apariţia multipremiatului nou val al cinematografiei româneşti, unul dintre puţinele lucruri indubitabil bune care s-au întîmplat în cultura românească în ultimii 25 de ani. Bineînţeles, celălalt motiv, mai important, pentru care ne putem lăuda cu un Palme d’Or sau un Urs de Aur este talentul unui Mungiu sau Netzer, şi nu numai. Dar, tocmai fiindcă premisele sînt bune, ar trebui să fim atenţi la ceea ce putem construi mai departe.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
