Lumea copiilor cu superputeri

Pentru o perioadă scurtă de timp, am predat, la o şcoală particulară, un curs opţional de jurnalism. L-am abandonat din mai multe motive, printre care faptul că eram prost plătită sau că şcoala era departe, la marginea Bucureştiului, aşa că îmi petreceam aproape zilnic mai bine de o oră blocată în trafic, în bus-ul şcolii, printre 30 de copii obosiţi şi plictisiţi, care ţipau, plîngeau, se jucau jocuri zgomotoase, de care nu auzisem în viaţa mea sau, cîteodată, îmi adormeau în braţe. Însă principalul motiv a fost suprinzător pentru mine, în momentul în care l-am conştientizat – lipsa de comunicare cu copiii, mai ales cu cei din clasa a IV-a. Aşadar, aveam două grupe – şase copii de clasa a III-a şi încă şase de clasa a IV-a, iar diferenţa dintre ei era una de la cer la pămînt. Nu ştiu ce se întîmplase cu ei în vacanţa aceea dinspre a III-a spre a IV-a, însă aveai senzaţia că se maturizaseră cumva brusc şi forţat. Cei de 9 ani încă mai credeau în Moş Crăciun şi în Zîna Măseluţă. Aveau candoare, imaginaţie, o oarecare disciplină (chiar îşi făceau temele „pentru acasă“), însă, din cînd în cînd, alunecau într-o stare de visare (poate şi pentru că opţionalul de jurnalism era fix după masa de prînz, iar copiii îşi au şi ei ritmul lor) şi simţeai că gata, i-ai pierdut. Intrau într-o lume a lor, stranie pentru mine, pe care o descopeream treptat. O lume pe care o ghicem singuratică şi destul de anostă, populată de bone, dar şi de spectrele unor părinţi mai mult absenţi. O fetiţă îmi povestea deseori de „tata şi de bona“, de parcă cei doi formau un cuplu. Ce ai făcut duminică? Am fost cu „tata şi cu bona“ la Zoo. Sau: „Bona a făcut clătite, dar tata n-a vrut să mănînce!“ De obicei, bona venea să o ia de la şcoală, aşa că fetiţa respectivă scăpa de calvarul cu bus-ul. Într-o zi întîrziase, iar fetiţa a avut un moment de panică atît de intens, de parcă ar fi pierdut iremediabil ceva drag, nepreţuit. Un băieţel timid şi înalt, de parcă ar fi crescut brusc, dintr-odată, ca într-un basm, mi-a mărturisit cu mîndrie, încă de la primul curs, că tatăl lui este pilot de avion. I-am dat ca temă un soi de interviu cu tatăl său. Era un puşti deştept, părea că a înţeles ce îi cer. A venit fără temă, dar şi fără caiet de jurnalism. Era deja al patrulea curs, iar el era singurul care nu avea caiet, nu-şi nota nimic, în timpul cursului se uita absent pe geam. I-am zis: „De ce nu-i spui tatălui tău că ai nevoie de un caiet de jurnal?“ A venit lîngă mine şi mi-a şoptit la ureche, conspirativ: „I-am spus, dar mi-a zis că n-are acum bani să-mi cumpere un caiet!“ Am rămas fără replică. Nu ştiu dacă puştiul spunea adevărul sau minţea. Era totuşi o şcoală particulară dintre cele mai scumpe, nici nu îndrăzneam să mă gîndesc cît îi costa pe părinţi.

Cu grupa celor de a III-a mă descurcam, de bine, de rău, simţeam că învaţă ceva, însă mi-era groază de orele pe care mi le petreceam cu cei de-a IV-a. Erau cinci fetiţe, care formau o gaşcă, şi un singur băiat, acaparat în totalitate şi în permanenţă de un Game Boy. L-am ameninţat că îi confisc jocul, chiar i l-am luat o dată sau de două ori, dar fără succes. Aşa că l-am lăsat în pace – încercam să-mi ţin cursul, în timp ce el ucidea monştrii în neştire, în mica lui lume virtuală. Fetiţele, în schimb, erau trendy, imitau personaje din desene animate pe care eu nu le ştiam (în general, domnişoare cu superputeri, supermachiaj, superhaine şi supersîni, din cîte am înţeles). Şi erau unite. Intram la curs şi le găseam pe toate cinci cocoţate pe bănci. „Doamnă, putem să punem nişte muzică?“ Puteam să zic nu, ele tot puneau, pe un smartphone. Şi, ca la comandă, începeau să se unduiască şi să ţopăie – să danseze. Am crezut că mă dispreţuiau, însă mi-am dat seama că, de fapt, mă ignorau, ceea ce era mult mai grav. Cursul meu nu exista, erau doar ele şi superputerile lor. Odată, le-am surprins înghesuindu-l pe băiatul cu Game Boy într-un colţ şi încercînd să-l sărute. Pe gură. Băiatul se zbătea şi se ştergea. Probabil că aveau nevoie de „un mascul“ în jocul lor. Mi-am zis să pun piciorul în prag: „Fiecare dintre voi are cîte cinci margarete (le-am desenat pe tablă). La fiecare abatere, vi se ia cîte o margaretă. Cine rămîne fără margarete pleacă acasă cu bus-ul de 2 (cel mai aglomerat).“ Pentru zece minute, s-au cuminţit. Apoi, fetiţa cu gene lungi şi întoarse (date cu rimel, pe ascuns) a făcut ceva, nu mai ştiu ce, şi i-am tăiat o margaretă. Oricum, bănuiam că o doare pe ea în cot de margaretele mele. Însă s-a uitat la mine şocată şi a avut singura reacţie de copil pe care i-am surprins-o, în vreo trei luni – a început să plîngă şi să zbiere: „Te spun! Te spun lu’ mama că mi-ai luat margareta. Şi o să mă retragă de la cursul tău de căcat!“ De precizat că părinţii ei erau ziarişti, din aceia trendy şi super, care apăreau pe atunci zilnic la TV, la posturile de ştiri. Însă nu aveau timp de ea, de fetiţa răsfăţată, cu superputeri, aşa că pasau responsabilitatea unei şcoli de fiţe, unde să-i terorizeze pe alţii. Atunci mi-am dat seama brusc de ce margaretele mele erau importante. Există copii cărora li se permite totul. Şi nu li se ia nimic.