Copii de bani gata

La un moment dat, a trebuit să fac un reportaj TV la un liceu de fiţe din Bucureşti. Nu vă spun care, posibil să vă daţi şi singuri seama. Printr-o cunoştinţă, am reuşit să ajung la mama unuia dintre protagoniştii filmului. Era un băiat de vreo 17 ani, frumuşel, dezgheţat, genul tipului popular în liceu, după care suspină fetele. Voia să devină regizor de film, dar, de fapt, putea să se facă orice, chiar şi astronaut, familia l-ar fi sprijinit oricum. Mama, o persoană oarecum publică, îşi dorea să apară şi ea în reportaj – că e bine pentru „imagine“. Tatăl-fantomă, pe care nu l-am cunoscut, era un om de afaceri care dăduse nişte tunuri prin anii ’90.

Am stabilit să filmăm o zi „normală“ din viaţa puştiului, alături de gaşca lui – fata unui mogul media şi, pe atunci, şi băiatul unui preot, care părea cel mai sărăcuţ din grup, însă s-a dovedit că nu era deloc aşa (iată cum se consolidează o frumoasă prietenie între mediul de afaceri, mass-media şi Biserică). Toţi au venit dimineaţa la şcoală cu maşinile personale, conduse de şoferii personali (pentru că nu împliniseră încă 18 ani). Asta n-am putut filma din motive de securitate, adică să nu le fie recunoscute maşinile. La liceu, protagonistul era un elev-model, bun la toate, implicat în tot soiul de proiecte, lăudat de toţi profesorii. Mă aşteptam să surprindem momente vii şi haioase cu adolescenţi, de tipul celor din serialul Beverly Hills, dar n-a fost deloc aşa, filmarea noastră era mai boring decît o şedinţă de consiliu a unei corporaţii. Puştiul fusese instruit de acasă cum să se comporte, cei din conducerea liceului îşi pregătiseră şi ei textele de PR. Nu s-a întîmplat nimic special nici la lunch (termen folosit de ei) – în fiecare zi, cei trei prieteni luau masa împreună la un restaurant de prin Dorobanţi, unde aveau în permanenţă o masă rezervată. Şi-au sorbit fresh-urile şi şi-au mîncat salatele în tăcere, puteau să fie la fel de bine şi la o terasă din Pantelimon. A urmat şedinţa de shopping, cu mama care îi alegea cu grijă hainele fiului şi vorbea duios despre planurile lui de viitor. Şi o seară într-un club trendy, unde cei trei s-au zbînţuit timid, în timp ce trăgeau cu ochiul spre cameră, ca să se convingă c-or să dea bine pe sticlă.

Mă tot întrebam care e miza reportajului meu, conştientă de faptul că oamenii care se vor uita la TV se vor aştepta să vadă ceva spectaculos, ieşit din comun. În fond, era vorba de viaţa de lux şi de huzur care face de regulă audienţă şi la care visează mulţi dintre cei de condiţie medie şi mai ales submedie. După ce or să ofteze fetele de 16 ani de la ţară, care fac naveta în fiecare zi la liceul industrial din cel mai apropiat oraş? Pe cine or să invidieze părinţii acelor fete? Vile cu jacuzzi şi maşini scumpe nu apăreau în reportajul meu, iar cei trei copii de bani gata, străduindu-se din greu să păstreze nişte aparenţe, nu păreau deloc fericiţi cu viaţa lor lipsită de griji, ba chiar erau ceva mai apatici decît majoritatea tinerilor de vîrsta lor.  

Dar iată că momentul spectaculos a sosit, dintr-un accident sau mai degrabă o gafă a puştiului-vedetă. Filmam la ei acasă, o vilă dintr-un cartier rezidenţial, mobilată standard. Părinţii erau plecaţi, nu era decît menajera, care încerca să nu deranjeze pe nimeni, aşa că era aproape invizibilă. Cei trei adolescenţi se uitau la mine: „Şi acum ce facem?“ „Păi, ce faceţi de obicei… cum vă petreceţi voi timpul împreună?“ „Ascultăm muzică, jucăm Monopoly…“ Haideţi să jucaţi Monopoly! Puştiul se luminează la faţă, e vorba de un Monopoly special, cu care se poate lăuda, l-a primit tatăl lui cadou de la nu ştiu cine (un nume care, din anumite motive, a fost tăiat la montaj). Şi uite-aşa am filmat cum fiul unui om de afaceri, fata unui mogul media şi băiatul unui preot cu relaţii sus-puse se jucau, făcînd afaceri imobiliare cu case şi hoteluri din aur masiv. Oamenii de rînd vor căsca ochii la TV – e wow. Iar noi, ceilalţi, vom şti că aceasta e realitatea, ilustrată la un mod simbolic de un joc de Monopoly – copiii aceştia nu sînt nici mai buni, nici mai deştepţi decît alţii, însă nu vor părăsi niciodată lumea lor de aur, iar peste 20 ani, după ce vor moşteni averile familiilor lor, vor dispune de o tablă de joc ceva mai mare, pe care îşi vor muta piesele după bunul lor plac.  

Am aflat mai tîrziu că tatăl-fantomă n-ar fi fost deloc încîntat de filmarea cu jocul de Monopoly, ba chiar că ar fi dat-o afară pe menajeră. Anumite lucruri e bine să rămînă în spatele unor uşi închise.