Facebook ca sursă de știri

De cîteva luni, newsfeed-ul meu de Facebook s-a umplut de linkuri către tot felul de site-uri de care n-am auzit în viaţa mea. Publicaţii locale (ca Telegrama.ro), blogo-ziare (Robintel.ro), ortodocşi (Neclintit.com), supăraţi (Manifestulromanuluiscuipat.blogspot.ro), dacopaţi (Lupuldacic.wordpress.com) şi nenumăraţi alţii îmi dansează, prin faţa ochilor obosiţi, aiuritor, tulburîndu-mi prejudecăţile despre lume. De unde vine şi cum ne schimbă acest balet?

E adevărat, am aproape 5000 de prieteni pe Facebook. Oricare-ar fi conotaţiile cuvîntului pe o reţea socială, îmi place să cred că cei aproape 5000 au, fără excepţie, un nivel de inteligenţă normal, un psihic sănătos şi o reprezentare corectă despre lume. Dar atunci, de unde apar toate linkurile despre care vă povestesc?

Ca să îmi dau seama, m-am apucat să le colecţionez într-un fişier. Mă tot gîndeam cum se pot clasifica şi cum aş putea scrie despre toate. Pe măsură ce le adunam, în loc să mă edific, am devenit tot mai confuz; pe la 60 şi ceva de site-uri, am renunţat. Ce legătură poate exista între o minune despre daci gen Art-historia.blogspot.com şi exasperatul de români Vaide.ro? Dar Ozzy.ro, „despre copii, părinţi şi căţei“, unde se încadrează? Lista îmi dă cu tifla dintr-o pagină de Notes, unde o mai deschid ca să mă uit mirat la ea.

De fapt, toate aceste linkuri s-au prăvălit, brusc, peste mine, după ce o bună bucată de vreme am refuzat, pur şi simplu, să le dau atenţie. Mă ocup de comunicare, de peste 20 de ani, şi am învăţat să-mi selectez cu grijă sursele, în funcţie de credibilitate. Am folosit şi folosesc diferite maşinării de agregare a informaţiei, aşa-numitele ziare personale, cum a fost Google Reader şi cum încearcă să fie, mai nou, Feedly. Ele şi alte agregatoare gen Flipboard sau Pulse, pe tabletă, îţi permit să te abonezi la site-urile favorite, pentru ca să-ţi faci din ele sumarul propriu. Sînt abonat la în jur de 150 de surse pe Feedly şi, de la un punct încolo, a fost mult mai greu să scad numărul lor, decît să adaug, pentru ca să pot ţine cît de cît pasul cu ele.

V-am povestit atît despre mine, fiindcă un astfel de comportament e mai degrabă atipic în ziua de azi. E o tentativă de a face ordine în information overload-ul în care trăim, în funcţie de nişte criterii precise. Însă tot eu, consumatorul de ziar personal, sînt cel care postează pe Facebook linkuri la ceea ce scriu pe Comanescu.ro, iar de pe urma fiecărui link mă aleg cu cîteva sute de cititori.

În lumea bloggerilor şi a micilor site-uri independente dot ro, se ştie că Facebook este cel mai bun generator de trafic. Cu alte cuvinte, dacă postezi acolo un link către ce ai scris, se găsesc cel puţin cîteva zeci de cititori pentru tine. Comanescu.ro are opt ani de cînd există, deci s-ar putea să fie o sursă familiară – şi, sper, credibilă – pentru destui dintre cei care intră pe el. Însă, recent, am ajutat o prietenă să îşi pună codul de Google Analytics (statistici de trafic) pe blogul ei, lansat acum cîteva săptămîni, şi desigur că, şi la ea, cititorii au venit cu sutele. E drept, prietena are state vechi în comunicare şi blogul ei nu se încadrează în categoria ciudăţeniilor pe care le-am enumerat mai sus. Însă din toate acestea reiese clar că Facebook democratizează comunicarea, aplatizează diferenţele între surse cu vechime/credibilitate şi altele, noi – mai demne de crezare sau nu.

În februarie, compania fondată de Mark Zuckerberg a lansat o aplicaţie numită Paper, prezentată drept cititor de ştiri vizual (curated visual newsreader). Adică echivalentul contemporan al bătrînului ziar de hîrtie. Paper e teoretic disponibil numai pe iPhone, în America, dar ţi-l poţi descărca şi în România cu o şmecherie simplă, legîndu-te la Apple App Store din SUA, în loc de România. Ca interfaţă, e spectaculos, dar, dacă te uiţi un pic mai atent, vezi că nu ai la dispoziţie decît propriul newsfeed de Facebook, la care se adaugă o serie de categorii prestabilite. În termenii lui Karissa Bell de la Mashable, e mai degrabă un curator decît un agregator de ştiri, adică îţi oferă posibilitatea să retrimiţi pe Facebook conţinut din nişte categorii prestabilite, şi nu să îţi creezi propriile categorii şi să adaugi în ele conţinut. Comentatoarea de pe Mashable mai remarcă faptul că, prin comparaţie cu Flipboard, de exemplu, Paper pune accentul pe acţiuni sociale (like, share), mai curînd decît pe conţinut.

Filmul cu care Facebook face reclamă aplicaţiei spune că aceasta propune „de la surse familiare, la puncte de vedere proaspete“. Ni se arată The New York Times, dar şi o pisică mieunătoare postată de un prieten.

„Punctele de vedere proaspete“ sînt, cu alte cuvinte, exact ghiveciul de surse despre care vă spuneam la început că mă nedumereşte. Sau, altfel spus, lucrul despre care vorbeşte Neal Stephenson, cînd afirmă: „Aproximaţia de consens intelectual pe care o trăiam la jumătatea secolului al XX-lea face loc unei Noi Superstiţii ale cărei victime găsesc pe Internet dovezi pentru orice şi-ar dori să creadă.“

Motivul pentru care Facebook amestecă astfel lucrurile e uşor de intuit. Obţine trafic şi interacţiune socială, chiar dacă în termeni de conţinut asta înseamnă aiureli despre daci sau religie.

Un studiu Pew Research Center dă şi o evaluare cantitativă a modului cum se comportă utilizatorii de Facebook, în legătură cu ştirile, chiar dacă e vorba doar de americani. Reţeaua nu e în general percepută ca o sursă de ştiri per se, dar 47% dintre utilizatori citesc ştiri şi pe acest canal. Dintre aceştia, 73% sînt interesaţi de divertisment, 65% – de informaţii locale, 57% – de sport şi numai 55% – de politică. Iar autoritatea sau profesionalismul sursei contează prea puţin: numai 20% dintre utilizatori dau clic pe ştire, din acest motiv; 50% invocă faptele surprinzătoare prezentate, 51% caută poveşti amuzante şi 70% vorbesc despre faptul că sînt interesaţi de un anume subiect.

Dar dacă sursa, care ne e indiferentă, spune prostii – sau minciuni – despre subiectul care ne interesează? Sună teribil în cazul în care e vorba de politică, macroeconomie, investigaţii. De fapt însă, utilizatorii americani sînt interesaţi de divertisment, unde dihotomia adevărat/fals nu prea contează. Iar cei români nu au cum fi o specie diferită: pînă la urmă, cui îi pasă dacă cutare cancan despre Bianca Drăguşanu e real sau nu?

Foarte prietenoase din punctul de vedere al utilizării şi luxuriante ca posibilităţi, noile canale media funcţionează uneori ca nişte aparate de masaj dubios, cu pseudoinformaţie. Supa încropită de faze, cancanuri, chestii cu care ne hrănim pe reţele ne mută încet-încet pe tărîmul virtual al simulacrului, iar acest tărîm capătă consistenţă, pe măsură ce ne diluează pe noi înşine. Adevărul şi relevanţa devin concepte inoperante pentru tot acest continuu verbalo-imagistic, iar newsfeed-ul Facebook aduce din ce în ce mai puţin news cu din ce în ce mai mult feed.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).