Părintele Nicolae de la Silvestru
Sîmbăta trecută, am văzut absolut accidental, la Memorialul durerii pe TVR2, un film portret despre Părintele Nicolae Bordaşiu, de la Biserica Silvestru, din Bucureşti. În primul rînd, m-am bucurat să aflu că părintele este încă în viaţă şi în putere, tocmai a împlinit 90 de ani, ba chiar mai mult decît atît, arăta aproape neschimbat faţă de acum 20 de ani, cînd mi-a fost profesor de religie la Şcoala 23 „Sfîntul Silvestru“. Este un miracol cum mulţi dintre cei care au supravieţuit închisorilor comuniste au parte de o bătrîneţe lungă şi tihnită, există o lege a compensaţiei în toate. La începutul anilor ’90, cînd biserica Silvestru devenise aproape o legendă, datorită părintelui Galeriu, care era o „vedetă“, în sensul bun al termenului, iar pe noi, copiii, ne impresiona, căci arăta ca şi cum tocmai ar fi coborît dintr-o icoană, părintele Nicolae era o prezenţă constantă şi discretă, alături de el. Mulţi dintre enoriaşi ştiau că fusese deţinut politic, însă nu-i cunoşteau adevărata poveste. Aşadar, filmul mi s-a părut necesar prin încercarea de a recupera trecutul acestui om cu totul special şi de a-i aduce un omagiu.
Povestea lui, foarte pe scurt, a fost cam aşa: în 1948, cînd tocmai terminase Seminarul Teologic şi era încă student la Farmacie, a tipărit, împreună cu alţi colegi dintr-o organizaţie creştină de tineret, din care făcea parte, un manifest care îi îndemna pe studenţi să nu participe la „activităţile specifice“ zilei comuniste de 1 Mai, care în acel an se suprapunea cu Sîmbăta Mare. Era un text aparent inofensiv, care voia să le amintească tinerilor de atunci de valorile creştine şi de Sărbătoarea Paştilor, care se apropia. Totuşi, pentru vremea respectivă, era un act de curaj şi sfidare la adresa regimului. Nicolae Bordaşiu a fost mirat cînd a aflat, ulterior, că era urmărit de Securitate şi urma să fie arestat. A hotărît să fugă şi să se ascundă. Timp de şapte ani, a fost adăpostit de rude şi de prieteni, prin satele de prin Ardeal. A trăit complet izolat, hăituit de Securitate, pînă cînd a ajuns în pragul unei depresii, fără să fie foarte conştient de faptul că ceea ce făcea se numea „rezistenţă anticomunistă“. Pînă la urmă, a fost prins şi a descoperit că fusese condamnat, în lipsă, la 20 de ani. În primele zile după arestare, a fost bătut şi constrîns prin diferite mijloace să spună numele celor care l-au ajutat să se ascundă. Însă Nicolae Bordaşiu a tăcut. „Eu nu sînt turnător.“ Tăcerea de atunci a părintelui, pe care, în interviul filmat, o „povesteşte“ cu atîta modestie şi seninătate (au fost atîţia preoţi care nu numai că „n-au tăcut“, dar care au devenit, de-a lungul timpului, nişte unelte indispensabile ale Securităţii), m-a emoţionat cel mai tare. E aproape imposibil ca cineva, în zilele noastre, să-şi imagineze cît de cumplit de greu poate fi „să taci“. Nicolae Bordaşiu a petrecut nouă ani în închisorile comuniste şi a fost eliberat „la Decret“, în 1964.
Eram în clasa a VI-a, cînd au început să apară diferite discuţii legate de introducerea religiei în şcoli, dacă este sau nu oportună. La noi la şcoală, n-a fost nici o discuţie de acest gen, pentru cel care „preda“ religia a fost părintele Nicolae. Părinţii şi profesorii au înţeles că nu era vorba de religie în sine, ca „materie“ facultativă, ci de nişte întîlniri săptămînale ale copiilor cu un om exemplar de la care era imposibil să nu „înveţe“ ceva. Mi-amintesc că atunci cînd părintele Nicolae intra în sala de festivităţi a şcolii, aducea cu el o lumină, dincolo de faptul că era preot. Pentru el, ca să-l impresionez în mod plăcut, ci nu neapărat din credinţă (ce înţelege din credinţă un copil de 12 ani?), am învăţat pe de rost „Crezul“, care mi s-a părut cea mai complicată rugăciune care există pe lume. Şi tot pentru el, pentru Părintele nostru, „al copiilor“, în fiecare an, în Vinerea Mare, elevii de la cor petreceau ore bune în biserică, cîntînd „Prohodul“. Era, cumva, o datorie faţă de el. Ne căuta cu privirea, ne vedea acolo, înălţîndu-ne vocile noastre subţirele şi zîmbea. Cînd mă întorceam seara tîrziu acasă, taică-miu îmi spunea, oarecum în glumă: „Hai că ţi-ai spălat păcatele pentru un an întreg!“ Dar eu nu vedeam lucrurile aşa.
De atunci nu m-am mai apropiat niciodată atît de mult de preoţi sau de Biserică. N-am mai simţit nevoia. Poate şi din cauza faptului că fac parte dintre cei care văd credinţa ca pe o poveste personală, şi nu ca pe o manifestare de grup. Dar cu siguranţă şi pentru că n-am mai întîlnit un preot, un om ca părintele Nicolae.
