Securistul, deus ex machina
Dintre toate teoriile conspiraţiei care circulă aici şi acum, cea mai răspîndită e şi cea mai neglijată: a securistului. Neluată în seamă, poate, fiindcă e lipsită de orice fel de exotism şi nearticulată, se poate rezuma simplu: România e la cheremul (moştenitorilor) securiştilor, care îşi pasează de la unii la alţii privilegiile economice ale capitalismului clientelar în care trăim. Umilă, lipsită de fast, dar omniprezentă, această teorie, credinţă sau convingere ne schimbă traseul existenţial, dar şi istoria.
Securistul apare în viaţa noastră – sau, mai precis ar fi: se manifestă, fiindcă nu îl vedem – ori de cîte ori lucrurile iau o întorsătură proastă, neaşteptată. Securistul e de vină pentru lipsa de acces la resurse gen fondurile europene, pentru distorsiunea de realitate pe care o prezintă presa, pentru demascarea vreunui cunoscut faţă de care aveam afecţiune. Pentru îmbogăţirea pe cît de necinstită, pe atît de rapidă a unora – care, nu-i aşa, se produce în detrimentul nostru –, pentru o concediere subită, pentru schimbările surprinzătoare din politică.
Uneori – nu-i spunem pe nume, ci îl gîndim ca pe un reprezentant al privilegiaţilor dinainte de 1989 –, un copil de privilegiat, un alt personaj ocult, fără chip şi nume, neconectat administrativ cu serviciile. Dar, în orice caz, avînd legătură cu ele, că nu se putea altfel, pe vremuri. Una peste alta, numit sau nu, e responsabil cu situaţiile complicate şi răsturnările lor spectaculoase.
Mie, unuia, mi se pare că securistul e un deus ex machina. Explică ceea ce nu poate fi explicat, la fel ca personajul de tragedie antică, care era adus la nivelul scenei – de sus sau de jos – cu un dispozitiv gen macara, platformă – cu alte cuvinte, machina. Greu de ştiut care e machina securistului, însă capacitatea acestuia de a schimba radical destine şi situaţii nu e pusă, îndeobşte, la îndoială. Şi se manifestă doar cînd lucrurile ar fi luat un cu totul alt curs.
Problema e alta: dacă deus ex machina e adesea răspunzător cu happy end-ul (cuminte, Wikipedia ne dă exemplul ofiţerului care-l salvează pe Ralph în Împăratul muştelor), echivalentul lui cu epoleţi se ocupă de contrariu. Deci, e mai puţin deus – în accepţie creştină –, cît opusul unei divinităţi benevolente. O divinitate de semn contrar care, conform mitului modern, nu numai că e capabilă să schimbe situaţii, dar o şi face spectaculos.
Din acest punct de vedere, teoria conspiraţiei securiste are iz teologic. Conţine nu numai deznodămîntul stupefiant şi negativ, ci şi o stare originară, dacă nu paradisiacă, cel puţin mulţumitor umană, în care lucrurile erau la locul lor, etica funcţiona în parametri, premisele fericirii duceau chiar la fericire, atîta cîtă se poate pe Pămînt. Dacă, în plus, genul acesta de credinţă ar avea şi adepţi-practicanţi, care ar aştepta şi ar cere ceva de la acest gen de divinitate camuflată-n profan, am putea vorbi de un cult. Nu e cazul, fiindcă natura securistului e tocmai aceea de a fi eluziv, lipsit de atribute. Divinitatea se revelează în diferite ipostaze, în scrieri şi istorii sacre. Or, securistul nu e înfăşurat într-un sul de învăţături dogmatice. Cel puţin deocamdată. Lipseşte, probabil, doar vreun nebun care să sistematizeze într-o scriere convingător de senzaţională toată povestea. Altarele şi tot restul ar veni imediat după.
Dar, pînă atunci, rămînem cu efectele. Scos din joben ca explicaţie pentru toate cele enumerate la începutul textului şi pentru o mie altele, securistul ne imprimă un fel de fatalism imprecis, şovăitor, distrat. Lipsa lui de atribute induce ideea că lucrurile se vor sfîrşi surprinzător de prost, dar nu neapărat cu sens. Fatalismul propriu-zis conţine şi proiecţia în general negativă, dar mai ales precisă a deznodămîntului, fiindcă acesta din urmă e subsumat unei necesităţi teologice. Securistul îşi bagă coada-n lucruri şi le suceşte, nu se ştie exact cum. Prost, e drept, dar dincolo de acest „prost“ nu poţi vedea prea departe. Eficienţa lui malefică se manifestă doar în ceea ce am putea numi „rezultate de etapă“. Din acest punct de vedere, el aduce cu ipostazele populare ale Diavolului – Scaraoţchi-Aghiuţă-Sarsailă –, un gen de drac tangibil măcar la modul retoric, prin diminutiv şi familiaritate.
Problema e că etapele sînt multe. Încurcîndu-ne viaţa cu acest gen de rateuri punctuale, securistul ne scurtează şi perspectiva. Dacă machina îl aduce pe deus pe scenă, tot timpul, nu prea te poţi preocupa de sensuri, de final. Ori de cîte ori securistul zbîrnîie afară din cutia explicaţiilor, ca un clovn cu arcuri, eşti perturbat şi împiedicat de a vedea mai departe. Dar cînd se declanşează arcurile? Cînd nu ai alte explicaţii. Iar asta se întîmplă mereu, repetitiv.
Pentru români, ascensiunea socială, averea, succesul profesional, însăşi funcţionarea României sînt, în secolul XXI, enigme. Iar cînd nu găseşti legăturile cauzale corecte, eşti tentat să dai în superstiţie – vorba marxistului. Deus ex machina a fost, poate, la origini, o sublimare estetică, mai curînd pozitivă, a superstiţiei de regulă negative. Vag şi nearticulat dogmatic cum e, securistul e şi el o piază rea, o cobe.
Există, în România, suficiente exemple documentate de foşti apartenenţi ai Securităţii care au făcut avere, au un status privilegiat, vizibil, la fel cum există şi asocieri între astfel de personaje. Însă, probabil, dacă am putea face cu totul abstracţie de el, de securist, am duce-o mai bine. Din nou, teoria conspiraţiei se adevereşte numai cînd creează conspiraţii. Dincolo de istorie şi documente, securistul nu poate fi omniprezent şi atotputernic decît dacă îl credem aşa.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
Foto: L. Muntean
