Apa şi lumina

În ultimul bloc comunist în care am locuit, banala inundaţie era veşnica sămînţă de scandal între vecini şi atunci intervenea omul bun la toate, domnul Miron, de la parter. Cu ochelarii săi „fund de borcan“, cu lentila din stînga ciobită şi cu ţigara în vîrful buzelor, nea Miron decidea cînd curgea şi de unde curgea, ce trebuia făcut, cît costa reparaţia, cînd trebuia să se închidă robineţii din subsol, pe care după aceea uita să-i mai deschidă, dacă nu-i aduceai aminte. Însă vecinii nu-l apreciau pe domn’ Miron la adevărata sa valoare. Mari, o doamnă în vîrstă, pensionară, obişnuia să spună: „Domn’ Miron era expert acu’ vreo zece ani, da’ între timp s-a ramolit, nu mai vede bine... Mi-a strîns odată un robinet de n-am putut să-l mai deschid vreo trei zile... Cred că voia să mă impresioneze, să-mi arate ce forţă are, la etatea lui!“ Magda, o femeie în jur de 40 de ani, nemăritată, numai cînd auzea de Miron se enerva: „Nu-l mai las io pe boşorogu’ ăla să umble prin ţevăraia mea! Ultima oară mi-a înfundat de tot sifonul, mi-a spart masca absolut degeaba, pentru că nu curgea nimica la mine, venea de sus... Ăsta-i un bandit, nu-i instalator!“ Nimeni nu realiza însă că întreaga instalaţie era „putredă“, nu se mai înlocuise o ţeavă de ani de zile, numai se „cîrpise“. „La un moment dat, toate ţevile or să se spargă, o să tîşnească apa de peste tot, iar locul ăsta pe care e construit blocul o să devină un fund de mare“, spunea colonelul de la 7, cu o mină visătoare. Cînd cineva, nu mai ştiu exact cine, afirmase la o şedinţă de comitet că situaţia instalaţiei de pe scară era similară cu situaţia României de azi, toţi îl priviseră ca pe unul picat din lună, iar administratorul replicase: „Dacă nu-ţi place, de ce nu te muţi în alt bloc?“  

Unul dintre puţinele evenimente mondene ale scării de bloc era ziua plăţii energiei electrice; din nefericire, aceasta se întîmpla doar o dată la două luni, cu o scurtă avanpremieră care avea loc cu o săptămînă înainte: cititul contorului.  

Agitaţia începea pe la ora 8 dimineaţa, cînd Mari, doamna în vîrstă, plină de nerăbdare, îşi plimba pechinezii în sus şi în jos pe palier şi discuta prin uşa întredeschisă cu bătrînica de vizavi, care avea o singură meteahnă ciudată ce îi intriga pe toţi: obişnuia să stea ore întregi sprijinită de balustrada scării şi să se uite cu o privire fixă în jos. Ea susţinea că îşi aşteaptă fiul care emigrase în Canada la începutul anilor ’90 şi de atunci nu i-a mai dat nici o veste, dar toată lumea credea că nu are nici un fiu şi că era singură cuc; unii bănuiau că ar avea de gînd să se sinucidă. În timp ce pechinezii îşi făceau conştiincioşi nevoile la rădăcina ficusului sau pe petalele muşcatelor, doamna Mari o întreba pe cealaltă cît estima că va plăti în luna respectivă. „Nu ştiu, vecină, oricum, mai puţin ca luna trecută... Am schimbat becul din baie, de 50, cu unul de 25, iar la televizor nu mă mai uit decît la Telejurnal...“  

Şi tot aşa, încă puţină flecăreală, pînă cînd apărea Cristina, fata cu „lumina“, de care era îndrăgostit colonelul; voia să-i ofere pensia sa, s-o îmbrace din cap pînă-n picioare: „Hai, fetiţo, mută-te cu mine şi n-o să-ţi pară rău; io-s pensionar, om serios. Analizele mi-au ieşit bune, n-am adenom de prostată, beau un pahar de vin roşu la fiecare masă, iau fier şi vitamine, mă întreţin, fac gimnastică, alerg în jurul blocului...“  

Cristina îşi începea turul apartamentelor de la etajul 8, cobora pe scări şi bătea la uşi, anunţîndu-şi prezenţa, cu o voce subţire, dar hotărîtă: „Lumina!“ Dacă nu i se deschidea imediat, nu insista, ştia că unii bătrîni nu deschid din principiu la străini. Cîţiva îi aruncau priviri duşmănoase prin vizor, alţii se prefăceau că nu pricepeau care era suma de plată de pe facturi, sperînd ca funcţionara „să mai lase din preţ“, ca la piaţă. Apariţia Cristinei era un nou prilej de lungi conversaţii şi dezbateri pe paliere despre economie, inflaţie, politică. Uneori, administratorul o însoţea în turul ei, profitînd de ocazie pentru a le reaminti unora că au restanţe la întreţinere.  

N-am înţeles niciodată cum de fata aceea slăbuţă şi timidă putea să facă faţă zecilor de blocuri identice, cu pensionari cîrcotaşi sau un pic senili, precum colonelul, care îi făceau avansuri. Deşi vocea ei cînd striga „Lumina!“ suna profesional, se vedea de la o poştă că era epuizată. Pînă la urmă, reuşea să-şi termine treaba pe scara noastră şi toată zarva se potolea, colonelul se retrăgea în garsoniera sa ca să asculte radioul la maximum, doamna Mari se ducea să-şi hrănească pechinezii bombănind că va fi nevoită să renunţe la frigider dacă va plăti la fel de mult şi luna următoare, iar cealaltă bătrînă rămînea proţăpită în capul scărilor, cu privirea aţintită în jos.