De ce se uită Obama la House of Cards

Acum o lună, un tweet al lui Barack Obama a făcut înconjurul mediei globale: „Diseară mă uit la House of Cards. Fără spoilere, vă rog.“ Ştirea a venit la pachet cu o alta, despre acelaşi preşedinte, dar alte seriale, pe care acesta le-a cerut de la HBO înainte de data premierei: Game of Thrones şi True Detective. Cum e Barack Obama? Neserios, om ca noi toţi?... Mai degrabă om ca alegătorii lui, dar trebuie să vedem de ce.

Pentru cine nu ştie, House of Cards este senzaţia ultimelor sezoane în SUA, fiindcă e un serial politic cinic şi sclipitor, produs de Kevin Spacey (American Beauty) şi regizat, la primele două episoade, de David Fincher (Fight Club). Pe lîngă cele trei Emmy-uri cîştigate, noutatea legată de el e că a fost difuzat nu pe un post de televiziune, ci de Netflix, cea mai populară platformă de video-on-demand cu plată, în momentul de faţă. Cele două sezoane au fost lansate la grămadă, cîte 13 episoade odată, pentru uzul binge watcher-ilor, despre care am mai vorbit aici. Adică al celor care consumă seriale mai multe episoade la rînd.

Game of Thrones este, probabil, cel mai cunoscut – şi conform informaţiilor din presă, cu siguranţă cel mai piratat – serial de cablu al momentului. Se difuzează pe HBO (în România, sub numele de Urzeala Tronurilor), iar fanii aşteaptă al patrulea sezon, care va avea premiera pe 6-7 aprilie.

În cazul House of Cards, informaţia că Barack Obama se uită la un serial difuzat pe Internet vine chiar de pe contul oficial de Twitter al preşedintelui american. Am căutat şi sursa ştirii referitoare la Game of Thrones şi am ajuns pe blogul de pe New York Times al lui David Carr, celebru comentator media şi autor de cărţi. Acum aproximativ o lună, acesta scria, în paragraful de final al unui post, că Obama i-a cerut serialul, în avans, boss-ului HBO Richard Plepler, la o cină, ca să-l urmărească într-un week-end liber.

Carr nu citează nici o sursă, dar statura lui publică te lasă să înţelegi că a aflat informaţia de la prima mînă, ori la cina respectivă, ori de la boss-ul HBO. Fiindcă, probabil, un comentator media nu are surse la Casa Albă.

Aşa par a sta lucrurile. Richard Plepler – HBO nu poate fi însă atît de lipsit de tact sau naiv încît să livreze unui jurnalist o astfel de informaţie fără aprobare de la Casa Albă. Presupunînd că David Carr ar fi asistat la discuţia respectivă, Barack Obama este cel care nu şi-ar fi permis să facă asemenea solicitări în public. Probabil, dacă preşedintele american era chiar atît de nerăbdător, ar fi transmis la HBO cererea indirect, printr-o persoană din administraţie. Ca şi în cazul tweet-ului despre House of Cards, a fost vorba despre o scurgere de informaţie  intenţionată.

De ce scurgere? Fiindcă, evident, preşedintele SUA nu putea cere public la HBO cele două seriale. Nici printr-un comunicat de presă, nici printr-o ieşire la Casa Albă, nici printr-o scrisoare deschisă. Ar fi fost nu numai ridicol, ci şi sinucigaş. Aşa, în ultimul paragraf al unui comentariu al unei somităţi media dintr-un ziar favorabil democraţilor, informaţia e mult mai la locul ei, ca punere în pagină şi ton.

Dar, odată ce e scurgere, despre ce informaţie vorbim? Evident, n-am privilegiul de a avea aceleaşi surse la Casa Albă precum David Carr, deci nu ştiu la ce se uită, de fapt, Barack Obama. Ştiu însă că pasiunea pentru seriale e ceva ce electoratul lui Obama ar putea împărtăşi cu Obama. Iar susţinerea publică pe care i-au oferit-o diverşi actori hollywoodieni – nu numai lui, ci şi altor candidaţi democraţi – e de notorietate. Cel mai cunoscut exemplu, în acest sens, e Slackers Uprising (s-ar putea traduce aproximativ prin Revoluţia chiulangiilor), filmul lui Michael Moore, care documentează un turneu din 2004 al unor celebrităţi gen Eddie Vedder (Pearl Jam), Roseanne Barr, Joan Baez, Tom Morello (Rage Against the Machine), REM, Steve Earle şi Viggo Mortensen în aşa-numitele state indecise, în care Bush ar fi putut pierde în favoarea democratului Kerry. N-a fost cazul, deşi Michael Moore a oferit documentarul pentru descărcare gratuită, pe Internet, şi şi-a asumat deschis susţinerea democratului.

Cu alte cuvinte, preferinţa preşedintelui Obama pentru seriale înseamnă, oricît de ciudat ar părea, propagandă. Ciudăţenia vine din faptul că propaganda, ca noţiune, sună mult mai vetust decît abordarea. E un truism că politicienii contemporani caută tineretul urban, apatic din punct de vedere politic. Dar cum o fac?

În România – mai curînd la modul declarativ. Mai puţin chermezele electorale, în care trupele de dance fac turnee pentru un candidat sau altul, prin oraşe de provincie nu se prea întîmplă nimic. Facebook-ul şi alte reţele fie rămîn neutilizate, fie sînt utilizate strident, de la postările agramate ale fostei doamne ministru Grapini, la poze fistichii ale unor somităţi din clasa Mazăre – Udrea. Politicienii au prea puţină legătură cu cultura populară, fiindcă nu prea avem lucrul acela, numit „cultură populară“. Încercările ex-USL-ulului de a se înconjura de monştri sacri din categoria Mircea Diaconu – Gheorghe Zamfir sînt la fel de anacronice ca monştrii sacri invocaţi, iar după uninominal, Parlamentul a ajuns cel mult un cimitir de folkişti şi exponenţi ai perimatului şi inexistentului, altundeva, gen numit muzică uşoară. Adică orice altceva decît artişti sexy pentru zone demografice ca 18-29 de ani – target-ul ţintit de Moore cu Slacker Uprising. Tabăra prezidenţială grupează, cel mult, susţinători din intelighenţie, şi nu artişti cu sex-appeal la tineri, orice-ar putea însemna asta.

Dacă în discursurile politice apare vreo referire la pop-cultură, ea nu poate fi decît matusalemică, precum acel „I-am ciuruit!“ al lui Traian Băsescu de la prezidenţialele din 2009, parafrază a nu mai ştiu cărei superproducţii a lui Sergiu Nicolaescu cu Semaca şi Lăscărică.

Dar, în ultimă instanţă, şi această referinţă e coruptă din naştere. Aşa, popular, cum a fost, Sergiu Nicolaescu avea în filmele lui scene de bătălie şi replici proverbiale, dar şi discursuri ideologice, care sunau neverosimil din gura unor Amza Pellea sau Ilarion Ciobanu. Tito, omologul iugoslav al lui Ceauşescu, a fost mult mai priceput: a inventat un gen anideologic, filmele cu partizani, care a făcut vîlvă inclusiv în ţările occidentale. Croite după tipicul western-urilor-spaghetti, filmele iugoslave cu partizani au devenit celebre pînă în China, în virtutea schimburilor culturale între ţările socialiste. Partizanii lui Tito nu ţineau discursuri, ci se împuşcau, într-un mod care scotea banii din buzunarul plătitorului de bilet, mult mai eficient decît filmele lui Nicolaescu.

Dar, bineînţeles, pentru asta îţi trebuie un trecut de partizan, cum a avut Tito. Nu mai trebuie să trăncăneşti despre marxism – sau democraţie, NATO şi orice altceva. Dacă ai fost cizmar, precum Ceauşescu, rămîi cu discursurile.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).