Chipuri din Obor
Dintre precupeţii şi oamenii care se perindă prin piaţa Obor şi pe care îi văd aproape săptămînal, cîteva personaje mi-au atras atenţia:
● Negustoreasă de verdeţuri şi ierburi de tot felul, unele in trend, cum ar fi menta şi busuiocul (4 lei legătura, scump!). În jur de 60 de ani, îşi zgreapţănă tot timpul un neg mare de pe nas. Bodogăne şi comentează, îi cam tună şi-i fulgeră. Are şi zarzavat pentru ciorbă, la sticlă. Minunat. Ce-mi veni să-l laud? Precis îl scumpeşte de la 6 lei la 10... „Da, chiar e bun! Pus de noră-mea!“ zice cam în scîrbă. „Dar cine crezi că a învăţat-o?! He, he...“ Şi iar zgreapţănă negul. Îmi aminteşte de soacra cu trei nurori.
● Fetele şi femeile maramureşence, în port popular, care fac pe loc plăcinte, sarmale la ceaun (5 lei porţia) şi dau şi ţuică cu ţoiul. Obişnuite cu beţivii şi mîncăii care roiesc în jurul coşmeliei lor, vesele, guralive, parcă-s un cîrd de gîşte. Roşii la faţă, trag şi ele din pălincuţă, pe ascuns. Uneori, se mişcă în reluare, picotesc deasupra tuciului cu mămăligă.
● Chinezul Cristi, care mănîncă mici, la terasa proletară. Cîte şase. Înfulecă cu mîna, ca românii, se bat turcii la gura lui. De profesie – filolog. Face politică, îl înjură pe Băsescu, dar şi pe Ponta. Ştie el cum ar putea să meargă treburile în România, dar nu se bagă.
● Soţ şi soţie, tusea şi junghiul, în jur de 80 de ani. Vin cu murături tocmai de la Rădăuţi, bune să le pui la rană. Blajini, răbdători, îţi amintesc de bunicii din Bucovina, pe care nu i-ai avut niciodată. Nu se grăbesc nicăieri, niciodată, te îmbie să stai cu ei la o vorbă. Anul trecut, zăpada a fost mare, le-a îngropat casa. Şi dup-aia a dat gerul, le-a îngheţat varza în butoaie. Drumul cu trenul de la Rădăuţi e scump, noroc că are el carnet de veteran. Dar le place să umble cu trenul, se mai uită pe geam, mai văd cum e cîmpul şi dacă va da roade anul ăsta. O poveste!
● Kung fu ninja, la peşte, în hala veche. Roteşte cuţitele, sar solzii, despică peştele, ţîşneşc maţele. În cinci minute e curăţat şi filetat crapul de şapte kile. Master chef. Blond cu mustăcioară, frumuşel. Parcă îl vezi într-o lotcă, la peşte. „Peştele e viaţa mea!“ zice. Să-l vîndă e un spectacol.
● Cu cuşma pe o ureche, la brînzeturi şi mezeluri din Mărginime. Se mişcă încet, atent, se moşmondeşte, la el tot timpul e coadă, dar trebuie să le dea la toţi să guste, să aprecieze. Clienţii îi zic că seamănă cu ciobanul Ghiţă din reclamă. Strîmbă din nas. El e mai autentic decît Ghiţă, iar treaba cu reclamele îl lasă rece. Totuşi, are iPhone, ca toţi ciobanii.
● Degustători, cunoscători, la crama Murfatlar. Domni serioşi, respectabili, cu paltoane lungi din stofă şi mustăţi încărunţite. Ei nu beau cu drojdierii, la terasa cu mici şi bere. Nu e de bonton. Sînt enologi în devenire. Prietenii vinului. Îi trimit nevestele în piaţă şi îi uită Dumnezeu pe la Murfatlar. Cu paharele în mîini. Le rotesc, le adulmecă, admiră licoarea purpurie, o beau cu înghiţituri mici. Şi uite-aşa trece timpul! Sînt fericiţi.
● Are trei funii de usturoi – mic, pricăjit, n-ai ce curăţa la el. Se mută de colo-colo, de pe o bordură pe alta, nimeni n-o vrea, nimeni n-o primeşte. Măicuţă bătrînă, cu brîul de lînă, ca să-i cităm pe clasicii anonimi. O alungă jandarmii. O alungă ţiganii, o dată au dat cu pietre în ea. Mereu îi vine parcă să plîngă, sau poate că are doar ochi lăcrimoşi. N-are ce căuta în lumea asta, a precupeţilor şi tarabagiilor, aduce cu sine prea multă tristeţe. Iar în Obor nu e loc de oameni trişti. Mă înduioşează, de fiecare dată cînd o găsesc îi cumpăr tot usturoiul. Abia atunci o văd luminîndu-se la faţă.
● Beţivi de diferite sortimente – micul e fudulie, rachiul e temelie. Pe la 2, cînd se sparge piaţa, sînt toţi criţă. Se strigă unii pe alţii cu „măăă“, „băăă“ şi cu „hai!“.
● Măcelar arab, în hala veche. La el totul e proaspăt, dar pute. Are mănuşi de plastic, că aşa îi cere Protecţia Consumatorului. Bagă mîinile pînă la cot prin piei, zemuri, oase. Vinde tacîmuri de pui la pensionari. Şi raţe la chinezi. Zice că e o afacere bună.
● De meserie, încarcă brichete. Uşoară şi frumoasă meserie! Îşi închide şandramaua cînd are chef, merge la o ciorbă de burtă sau la una mică. Se întoarce somnoros, tîrşîindu-şi picioarele, se miră cînd vede că-l aşteaptă muşterii. Ba chiar se enervează. Cine îndrăzneşte să mai încarce brichete în ziua de azi şi să-l deranjeze? 3 lei încărcatul, trei picături de lichid. Ţi-o aprinde, îţi plimbă flacăra prin faţa ochilor, ca un şaman. Ajungi acasă, bricheta e descărcată.
Şi mai sînt şi alţii...
Foto: L. Muntean
