Două feluri de pamflet

Grigore Cartianu vine la B1 din mila lui Turcescu. Este „un limbric“ şi „un prost“. „Proastă, proastă, dar pînă la urmă o să înveţe cîteva gemete în engleză, parcă văd că o să prindă roluri principale în filme cu negri supradotaţi.“ „Soro, zi sincer, ai avut orgasm?“ „Deci, prostule, dacă asculţi radioul acuma, prostule! În Elveţia, prostule, s-au făcut reguli, prostule, care se respectă, prostule, dar s-au făcut şi şosele, care îţi permit ţie, respectînd viteza legală, prostule, să nu faci…“

Dacă v-am agresat cu zicerile de mai sus, vă cer iertare, dar e cazul să ştiţi că ăsta e genul de vorbe care se aud azi la TV şi la radio. Mă gîndesc că, la fel ca şi mine, nu vă uitaţi prea des la televizor noaptea tîrziu, la orele la care Mircea Badea, Radu Banciu şi Dragoş Pătraru îşi debitează emisiunile. Nu contează cine ce-a spus, din cele de mai sus. Cei trei au destule în comun, printre care faptul că îşi etichetează emisiunile drept „pamflet“.

Iar asta ne aduce la subiect. Eticheta „pamflet“ a stîrnit discuţii în Consiliul Naţional al Audiovizualului, care a luat în discuţie interzicerea acestui gen de emisiuni. O situaţie ciudată, care a dus şi ea la o dezbatere, care a avut loc acum cîteva zile, la Cafeneaua Sociologilor, la instigarea lui Eugen Istodor şi cu participarea lui Vintilă Mihăilescu, a Narcisei Iorga de la CNA, a profesoarei Magda Răduţă şi a subsemnatului. Am ţinut să-mi fac lecţiile şi iată ce-am aflat.

În primul rînd, nu e clar dacă şi cum emisiunile de seara tîrziu, despre care vorbim, se clasifică într-adevăr ca pamflete. Din punctul de vedere al genului, da, dar în sens valorizator, ca etichetă de relevanţă estetică, mai curînd nu.

Am căutat un fragment asemănător cu cele de mai sus în istoria literaturii şi nu am găsit ceva la fel de bădăran şi împiedicat. În schimb, exprimări la fel de dure există, de exemplu: „Din conţinutul gelatinos al craniului său vegetal, cuvintele se desprind anevoie şi, odată libere, o iau razna şi brusc în viteză maximă, ca o garnitură de vagoane scăpată la vale, după ce toate frînele s-au rupt. Gesticulaţia lui disperată şi în contradicţie cu ceea ce spune e o dovadă că vorbirea îi produce dureri fizice şi că mecanismul ei dezlănţuit funcţionează independent şi scapă oricărui control. De altfel scopul vorbirii lui trebuie căutat exclusiv în ea însăşi, Giorge Pascu vorbind numai pentru a nu uita să vorbească.“

Fragmentul îi aparţine lui Păstorel Teodoreanu. Iar frazele citate la începutul articolului nu seamănă deloc cu ale lui Teodoreanu, ci mai degrabă cu mizeriile scrise de copii pe pereţii closetelor. Nu sînt genul care vor rămîne în istoria literaturii – sau, apropo, a televiziunii – ca pamflet sau satiră.

Cuvintele dure există, totuşi, în ambele cazuri. Cum de provoacă într-unul plăcere estetică şi într-altul – respingere? Spre finalul seriei de texte dedicate unui profesor ieşean azi uitat, Păstorel mai scrie: „Cînd am citit în ziare că Giorge Pascu, tulburînd planul armonic al arhitecturii mele literare, se încăpăţînează într-o existenţă de-aci înainte inutilă, şarjînd efectele cu trivialităţi bufone şi continuînd porceşte o activitate pe care economia compoziţiei mele cu tîlc proporţionată o reclama imperios finită, am încercat senzaţia stranie pe care aş resimţi-o dacă cineva mi-ar spune că un colonel care nu există decît într-o nuvelă a mea a fost avansat general şi trimis în Basarabia.“

Chiar atunci cînd avem de-a face cu un atac la persoană – una dintre caracteristicile pamfletului, după Magda Răduţă –, nu persoana e ţinta ultimă. Consideraţiile estetizante ale lui Păstorel Teodoreanu pot fi citite în cheie moralizatoare, în sensul că problema e nu Giorge Pascu în sine, ci ceea ce e de înfierat la un Giorge Pascu. Textul se ridică peste persoană, la o discuţie etică transcendentă.

Dar, desigur, texte violente şi lipsite de har au mai existat, chiar dacă nu au făcut ulterior carieră. Pamfletul, în sine, e un gen tulbure ca provenienţă. Vine de la francezi, dar etimologia cuvîntului nu e clară: din palme-feuillet, de la Pamfilus seu Amore, comedie latină în versuri, ori din greceşte, de la pamphlectos, format din pan – tot, şi phlégô – a arde. Echivalentul lui literal nu există ca atare în alte locuri: în engleză, pamphlet desemnează în mod curent o tipăritură oarecare, fără legătură cu propaganda, calomnia sau insulta. Engleza are în schimb un alt cuvînt interesant: libel – termen juridic care se referă la defăimarea realizată mai ales în scris şi provine din latină, cu sensul iniţial de declaraţie scrisă.

Dovadă mai clară că mediul e mesajul – cum spunea McLuhan – nici nu există. Cam una şi aceeaşi fasciculă-fiţuică exacerbat critică a dat în engleză un termen penal şi în franceză, ceva ce se studiază în istoria literaturii.

Cum-necum, pamfletul s-a răspîndit în timpul Revoluţiei Franceze. Un Marat sau un Desmoulins l-au practicat cot la cot cu numeroşi anonimi. Şi au făcut-o într-o asemenea măsură, încît în 1800, Napoleon a redus numărul ziarelor publicate de la 73 la 13, spre bucuria unei mari părţi a opiniei publice, care se săturase de limbajul violent şi calomniile din diferite fiţuici.

Aşadar, ca să revenim la oile noastre, dacă Badea, Banciu sau Pătraru se revendică de la pamflet, nu primesc automat o distincţie estetică. S-ar putea să intre-n rînd cu calomniatorii şi rău intenţionaţii. Totuşi, acesta nu pare a fi singurul motiv pentru care emisiunile de acest fel îşi lipesc eticheta de pamflet.

Această etichetă a fost invocată în procese cu jurnalişti, printre altele în cel pe care Ion Cristoiu l-a pierdut în faţa Gabrielei Adameşteanu. E o (tentativă de) a scăpa de urmările insultelor revendicîndu-te de la o tradiţie mai mult sau mai puţin literară, legată de libertatea cuvîntului. Cît funcţionează aşa ceva, mi-e greu să vă spun, fiindcă nu sînt jurist. Dar impresia mea e că nu prea bine, orice-ar şti sau n-ar şti completurile de judecată, despre istoria pamfletului.

Aşa ajungem la intenţia CNA de a interzice pamfletul. E o intenţie ciudată, fiindcă pamfletul, ca atare, există doar ca gen literar/publicistic, şi nu în sensul genurilor TV contemporane. Ceea ce fac Badea, Banciu şi Pătraru ar putea fi numit late night show (cu toate diferenţele uriaşe faţă de genul american) sau, cu un termen mai larg, divertisment/entertainment. Prin urmare, CNA poate interzice, cel mult, o etichetă. După care cei trei gălăgioşi realizatori îşi pot categorisi programele ca divertisment, şi basta.

În toată această chestiune încîlcită, singurul lucru care merită reţinut este că pamfletarul simpatic s-a născut în Franţa, în jurul lui 1789, ca exponent al celor mulţi, revoluţionar care a răsturnat totul cu susu-n jos. Dacă nu a trăit atunci, şi eventual a fost de felul lui conservator, a avut cel puţin talent, ca Lucien de Rubempré. Badea, Banciu şi, într-o oarecare măsură, şi Pătraru spun nişte lucruri convenabile pentru nişte angajatori influenţi politic, care îi plătesc bine. Dacă fac pamflete, sînt pamflete de felul celălalt.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).