Cînd româncele poartă hijab

„Soţul meu nu este arab, este persan“, insista Adriana să-şi informeze vecinii, în primul ei an de căsnicie, ca şi cum ar fi vrut să-şi găsească o justificare în spaţiul public – în cazul de faţă, un bloc „respectabil“ – pentru alegerea ei. Dacă mulţi nu înţelegeau care era diferenţa, ea avea răbdare să le explice. Pe scurt – persanii sînt

. „E adevărat că tot musulmani sînt, însă au maniere, o limbă a lor, o cultură foarte veche, dar nu ţin neapărat la tradiţii, sînt foarte deschişi… De exemplu, soţul meu nu-mi spune cum să mă îmbrac şi cu cine să mă întîlnesc, nu-mi interzice nimic!“ Adriana era, pe atunci, o fată de nici 20 de ani şi se măritase „din dragoste“. Persanul ei, cu 15 ani mai în vîrstă, o copleşise cu un anumit gen de a face curte, total diferit de cel al românilor. Era ceva special cu el. Dincolo de situaţia lui financiară promiţătoare, îi dădea un sentiment de siguranţă, de protecţie, îi acorda o atenţie specială. „Fată, nu m-aş mai întoarce la un român nici să mă împuşc… cu el mă simt ca o regină!“  – îmi făcea ea confidenţe în scara de bloc, deşi abia ne cunoscusem, însă se bucura de o vecină cu o vîrstă apropiată de a ei, se săturase de toţi pensionarii care o priveau chiorîş şi îi ziceau oarecum în derîdere: „Adriano, să vă ajute Dumnezeu! Dumnezeu, nu Allah!“, ca mai apoi să adauge: „Ai grijă, că eşti fată tînără… cu arabii ăştia nu ştii la ce să te aştepţi!“ „De parcă le e frică c-o să le pună bombe în bloc!“ rîdea ea şi continua să mi se destăinuie.  

Era prin 2003, adică la relativ scurtă vreme după atentatele din 2001. Iar „comunitatea“ de pe Calea Moşilor era încă destul de conservatoare, deşi strada se umpluse de case de schimb valutar, de bijuterii şi şaormerii cu patroni arabi. Îi acceptau, dar nu-i asimilau, fiecare cu viaţa lui. Iar cei mai vîrstă aveau ceva de comentat cînd arabii se căsătoreau cu românce. Şi cînd acestea renunţau la obiceiurile româneşti, îşi înfăşurau capul în hijab, purtau veşminte largi şi îşi urmau docile bărbaţii pe stradă, la cîţiva paşi în urma lor.  

Deşi Adriana nu avea hijab şi se îmbrăca după ultima modă, ba, mai mult, îşi încărca mîinile cu brăţari şi inele din aur de la casa de amanet a persanului, ca să demonstreze că aveau un „statut“, totuşi, se cam temea de gura lumii. De aceea, ţinea la convenţiile sociale şi încerca să treacă drept o tînără doamnă, discretă şi decentă. Şi lupta cît putea împotriva prejudecăţilor legate de măritişul ei cu un musulman.  

Însă, odată cu criza, lucrurile au început să se schimbe. Cînd ne mai întîlneam, Adriana nu părea să aibă chef de vreo conversaţie. Era nemachiată, nedormită şi vorbea monosilabic. Avea datorii mari la întreţinere, iar preşedinta de bloc – o cutră – spumega la şedinţele de comitet că „o să aibă ea grijă de arabii ăia, să fie daţi în judecată!“ În plus, se zvonea prin bloc că îl caută cineva pe persan. Un alt arab.

Într-o seară, „recuperatorul“ a sunat din greşeală la interfonul meu. I-am deschis şi m-am trezit cu el la uşă. Un iranian slăbuţ şi trist, însoţit de un puşti de vreo 5 ani. Dacă nu ştiu ceva despre celălalt… Vorbea o română stricată, dar inteligibilă. Nu ştiam, nu-l văzusem. Îl căuta de două luni pentru că îi datorează 100.000 de euro şi afacerea lui e „în falimînt“, „copilul ăsta n-o să mai aibă mîncare“ (şi arată spre puşti), iar „nevasta nu vrea să-l primească, nu-i deschide la uşă“. Îi venea să plîngă şi mi-a fost un pic milă de el. L-am mai văzut după aceea, bîntuind nefericit în jurul blocului, imaginea mea despre „recuperatorii“ din lumea arabă s-a dus naibii, niciodată nu văzusem un păgubit atît de jalnic. 

Iar într-o seară, tîrziu, a izbucnit scandalul pe palier. Adriana se certa cu prinţul ei din Persia. El: „Cine mi-a furat carfuţii? Tu mi-au luat carfuţii?“ Ea: „Morţii mă-tii de arab jegos, nu ţi-am luat eu nici un ban!“ În situaţii de criză, cînd visul legat de o căsnicie mixtă perfectă începe să se destrame, persanul cel plin de maniere îşi pierde rangul, e retrogradat şi intră în categoria „arabilor jegoşi“. A fost momentul în care Adriana şi-a dat jos la modul simbolic hijab-ul pe care, deşi nu-l purtase niciodată la modul concret, şi-l asumase, şi a redevenit româncă.  

Spre satisfacţia pensionarilor din bloc, care o căinau pe biata Adriana, a urmat un divorţ. Din cîte am aflat mai tîrziu, lucrurile se complicaseră. În timp ce soţul ei se afla în Iran, unde se „ascundea“ de prietenul lui falimentar din România, a găsit o tînără care să-i aline suferinţa. Aşadar, în situaţii de criză, o a doua soţie devenise necesară. 

Nu sîntem o societate care să fie dată drept exemplu în ceea ce priveşte toleranţa. Sîntem departe de Canada, Argentina sau Australia, care se află pe primele locuri într-un soi de top internaţional al naţiunilor tolerante. Nici nu am avea cum – în anii comunismului, orice exerciţiu de toleranţă era anihilat. Cînd vedeam un om de culoare pe stradă – de regulă student la Medicină, ni se părea că am fost teleportaţi într-o ţară exotică. Sau în Occident. Iar dincolo de prejudecăţi, adevărul este că mulţi dintre noi, chiar dintre cei tineri, cum e Adriana, nu sîntem pregătiţi. Vin peste noi lumi cu totul diferite, pe care nu avem cum să le înţelegem pînă la capăt.