Unde sînt ţăranii?
„Nu mai există ţărani adevăraţi!“, spune cu părere de rău amica mea, o doamnă cochetă, pe la 50 de ani, în timp ce-şi încarcă sacoşele în Opel-ul din parcarea de la Obor. „Nu te uiţi la feţele lor? Ăştia-s numai nişte prefăcuţi... se numesc comercianţi şi atît. Nici nu mai ştii de la cine cumperi... Uite ce am luat: mere din Spania, 7 lei kilu, da’ măcar ştiu că-s bune...“ Oftează şi porneşte motorul Opel-ului. În urmă cu cîteva minute, strîmbase din nas la merele lui nea Gheorghe, „prăpădite, pipernicite şi dumneata vrei 4 lei pe ele! Îţi baţi joc de mine, nu-i aşa?“ Am încercat să-i explic că, de fapt, astea-s merele cele bune, „naturale“, cum zice ea. Degeaba, nu m-a crezut! Şi i-am mai zis şi că nea Gheorghe e ţăran de ţăran şi că-l ştiu de mai bine de cinci ani. I-am luat de mai multe ori scurte interviuri pentru reportajele mele. Amica mea s-a uitat la el cu suspiciune: era un domn cu părul alb, îmbrăcat îngrijit, chiar cu un vag aer de intelectual. „Pentru că citeşte!“ am rîs eu. „A citit toate cărţile din Colecţia „Adevărul“… Iniţial le-a luat pentru nepot, să-i facă bibiliotecă, dar pînă la urmă le-a citit el. Ce să facă toată iarna la ţară?“ Aiurea! „Ăsta-i de la oraş… te păcăleşte că e de la ţară. Comerciant! Cumpără ieftin, vinde scump.“ M-am enervat un pic. „Uită-te la mîinile lui… sînt muncite!“ Însă amica nu avea timp să privească mîini. Plătise parcarea doar o oră şi n-avea nici un chef „s-o jecgmănească bandiţii ăia“.
Nea Gheorghe are 71 de ani şi e dintr-un sat din Dîmboviţa. Îl ştie toată piaţa, le spune bancuri din alea vechi, cu Ceauşescu, unor fete care vînd mezeluri „fără E-uri“ în „hala de sus“ şi-i îmbată sistematic cu rachiu de mere făcut în casă pe cei doi vînzători de la buticul de unde-şi mai cumpără cîte un suc „Fanta, Frutti, orice e bun; înainte n-aveam sucuri d-astea, mai făcea baba mea cîte un sirop de coacăze… ştiu că astea îs chimice, dar poftesc ca un copil, că-s bune la gust!“
S-a născut la ţară şi la ţară o să moară. Recunoaşte că pentru tineri e greu, „vor să plece, nu le place munca asta grea, cu braţele, le place la oraş, să lenevească, că aşa i-a învăţat comuniştii... Sau pleacă prin Spania.“ El unul e mulţumit de faptul că „imediat după ce a picat comunismul“, şi-a recuperat trei hectare şi jumătate de pămînt, numai livadă. „Cînd eram tînăr numai asta îmi doream, să am livada mea!“ A fost angajat la Cooperativă timp de 22 de ani. Nu i-a plăcut niciodată acolo, îi place să fie propriul său stăpîn. Nu se lansează în discuţii politice, deşi se uită la televizor „la toate posturile băgate prin cablu“. „Cu cine votaţi acum, în noiembrie?“ Nu s-a hotărît, dar n-ar vota o femeie. Din principiu.
În fiecare dimineaţă, bea „o cafeluţă“ înainte să se apuce de treabă. Uneori, mai bea cafea şi în timpul zilei, cînd îl apucă somnul, însă ţuică numai seara, la masă. Nu-i pretenţios la mîncare, mănîncă ce-i pune „baba“ pe masă. Vine la Bucureşti o dată la patru, cinci zile şi stă „în gazdă“ pînă cînd îşi termină marfa. E fericit că are unde sta, „mai pe la unu, mai pe la altul“, şi le plînge de milă „la băieţii ăia cu cartofii care de două nopţi dorm în piaţă“. Băieţii cu cartofii, aflaţi ceva mai la o parte, înfofoliţi în pleduri, îl aprobă dînd din cap şi tuşind demonstrativ. Dacă nu era rachiul lui nea Gheorghe, cu greu ar fi rezistat, se trezesc de dimineaţă cu ochii lipiţi, înjură şi spun „că nu se merită“, mai bine stau acasă şi-şi pun cartofii la păstrare, în beci. Totuşi, vor veni şi săptămîna următoare, „pentru ultima dată“, căci îi gonesc nevestele la piaţă, ce să facă cu atîţia cartofi? „Aşa ne zic, c-o să mîncăm toată iarna numai cartofi şi n-o să avem bani de pîine... asta e! …Moşu’ are livadă, face ţuică la «baterie»... Noi cartofi avem, cartofi vindem!“
Pentru nea Gheorghe, toate pieţele sînt la fel, dacă marfa se vinde bine. Nu-şi mai aduce aminte cum a ajuns în Obor. Îl întreb cum e treaba cu ţăranii şi comercianţii. „Ştii cine sînt comercianţii tăi? Ăştia… ţiganii! Aşa li se spune acum, comercianţi!“ Şi se uită urît spre taraba de vizavi, unde o femeie grasă şi oacheşă vinde roşii. Mai tîrziu, apar şi doi copii jerpeliţi, puradei. Spun că sînt de la „Casa copilului“, cerşesc un măr, se învîrt nehotărîţi pe lîngă tarabă, pînă cînd nea Gheorghe îi alungă: „Gata! Mai lăsaţi-mă în pace că am treabă şi-s necăjit că mi s-au uscat perii!“
„Da’ dama aia cu care erai data trecută, ce era aşa înţepată, de parcă ar fi avut un băţ în cur?“ Îi spun că aşa e ea, mai sclifosită. Şi că vine în Obor ca să caute „ţărani autentici“. Şi nu-i găseşte. Nea Gheorghe rîde. „Păi, eu sînt ţăran… nu mi-e ruşine!“ „I-am zis, dar nu m-a crezut.“ „Adu-o la mine, îi dau un rachiu, îi face baba o plăcintă… o dăm noi pe brazdă!“ Nu vine, că-i WC-ul în curte. Iau un măr de pe tarabă, muşc din el. Prăpădit, pipernicit, dar dulce.
