Bobi, computerist

Bobi stătea pe bordură, în faţa scării blocului său din Pantelimon, bea bere la PET, ar fi fumat o ţigară, dar nu mai avea nici una. Vecinii săi discutau despre ultima etapă la fotbal şi se pregăteau pentru o partidă de table, iar Bobi tăcea şi se simţea, în felul lui, fericit. N-avea în buzunar nici măcar bani de pîine, cumpărase berea pe datorie de la butic, i se rupseseră adidaşii, dar... părinţii săi pocăiţi se mutaseră definitiv la ţară, în apropierea unei mînăstiri unde stareţul era duhovnicul mamei şi-l lăsaseră singur într-un apartament de patru camere. Pe atunci, Bobi avea 22 de ani. Tocmai se gîndea să-şi invite nişte vechi amici pe la el, cu care să-şi piardă timpul, să se îmbete şi, poate, să facă rost astfel şi de nişte ţigări. 

Aşa l-am cunoscut pe Bobi, prin 2005, în apartamentul acela din Pantelimon, încărcat de mobilă veche, de bibelouri şi icoane, unde robinetul de la baie nu se putea închide, apa picura în permanenţă şi chefurile se ţineau lanţ. Era un băiat timid, introvertit, complexat de înălţimea lui (avea 1,54 m), care se îndrăgostea pe rînd de toate fetele din gaşcă şi suferea în tăcere pentru că nu îndrăznea să le mărturisească nimic. Noi, amicii lui, îi aduceam uneori de mîncare şi ţigări, îi făceam cartofi prăjiţi. Mi-era oarecum milă de el, părea că nu-şi putea însuşi deloc un basic de supravieţuire şi nu înţelegeam ce părinţi erau ăia care îl abandonaseră în Bucureşti, cu un sac de cartofi în cămară şi cîteva borcane de zacuscă, îl lăsaseră „să se descurce“, doar pentru că ascultaseră de chemerea credinţei. 

Însă după două luni, lucrurile au început să se schimbe. Bobi îşi făcea „relaţii“ în cartier. Aşa s-a împrietenit cu unul de-i zicea Pisică şi care tocmai se întorsese din Germania, unde făcuse ceva bani. În apartamentul lui începuseră să apară tot felul de feţe dubioase, de „băieţi de băieţi“ şi, treptat, se umplea de computere defecte, făcute bucăţi. Pisică voia să înceapă o afacere şi l-a găsit pe Bobi, sărac şi docil, dar care avea un spaţiu pe care îl punea la dispoziţie fără menajamente. S-a decis pe loc să-l ia ca asociat, deşi Bobi habar n-avea de calculatoare, şi, aşa, apartamentul s-a transformat în firmă – o firmă fantomă.  

„Afacerea“ era următoarea: să vîndă calculatoare ansamblate din piese vechi, uzate şi reparate ad-hoc, la preţuri de computere noi, să ofere garanţie şi service gratuit la nişte sedii inexistente. La prima mie de dolari cash, cei doi asociaţi au dat o petrecere, Bobi a băut singur o sticlă de whisky şi toate frustrările lui au început să iasă la suprafaţă. Pe la ora 5 dimineaţa, a ieşit pe balcon şi a început să zbiere la vecini: „Mă piş pe voi dă fraieri!“ 

Din acel moment, casa lui Bobi a devenit nefrecventabilă. Nici el nu ne-a mai invitat, nu părea să aibă vreun sentiment de recunoştinţă faţă de vechii prieteni, care îl hrăniseră cînd n-avea ce mînca. Iar el era un alt om – şmecher şi respectat în cartier, arunca cu bani în dreapta şi-n stînga, iar băieţii din spatele blocului, care pînă atunci îl ignoraseră, acum îl pupau pe creştet: „Pretine, dă şi tu o sută de mii să ne luăm şi noi o votcă!“ Bobi dădea, căci ştia cum e să fii fără de nici unele.  

La un moment dat, l-am vizitat ca să-mi recuperez nişte casete. În casă era un fum să-l tai cu cuţitul, robinetul de la baie continua să picure, însă mobila veche dispăruse, la fel şi icoanele. Erau el, Pisică şi încă vreo trei inşi, fiecare la computerul lui. Jucau ceva în reţea. Abia dacă s-a ridicat de pe scaun să ne întîmpine. „Vezi, sînt acolo, în cutia aia…!“ Casetele. Atunci am aflat că el şi Pisică se specializaseră să fure de pe Internet. Furau, ce-i drept, lucruri mărunte – haine de firmă, casetofoane, pe care le vindeau dup-aia.  

O vreme n-am mai auzit nimic de el. Ştiam că „afacerea“ îi merge bine. Pînă cînd Pisică a mirosit că ciripise careva de prin cartier şi că intrase poliţia pe fir. Atunci şi-a luat catrafusele, calculatoarele şi toţi banii din „firmă“ şi a şters-o în Germania, fără să-l anunţe pe Bobi, care s-a trezit într-o dimineaţă aproape lefter… Noroc că-şi pusese o mie de dolari deoparte, pe care i-a spart, de necaz, în mai puţin de-o săptămînă, cu băieţii din spatele blocului. În cămară, nu mai avea nici un cartof. Totuşi, se alesese cu ceva – dobîndise un

. 

Mi-am amintit de povestea lui Bobi pentru că, acum cîteva zile, a luat legătura cu mine pe Facebook. Am povestit un pic despre vremurile „bune“ şi despre chefurile noastre boeme, cu muzică house, din Pantelimon. Şi-a cerut oarecum scuze pentru cum se purtase în perioada „afacerii“. „Eram dubios rău şi fumat tot timpul.“ Bobi e acum în State, lucrează ca IT-ist pentru o mare firmă, atît de mare, încît n-o să-i spun numele. Mi-a arătat pozele cu casa lui de 800.000 de dolari din California. E însurat, are doi copii adolescenţi. Băiatul are o înălţime de 1,80 m. „Nu ştiu cum de-a ieşit aşa înalt, nevastă-mea e asiatică şi are 1,50. Lol.“