Alegători

Bunicul meu obişnuia să-mi spună următoarea anecdotă: în 1946, în ziua alegerilor, la el la ţară, într-un sat de prin Oltenia, bărbaţii îşi obligau femeile să meargă la secţiile de votare şi le învăţau pe cine să pună ştampila – „Ochiul, ochiul, tu-ţi soarele mă-tii!“ Ochiul fiind simbolul ţărăniştilor, iar soarele, întîmplător, era cel al comuniştilor. Însă n-a mai contat cine cu cine a votat. Comuniştii au furat alegerile, „soarele“ a răsărit pe cerul patriei noastre.

În ultima parte a vieţii, bunicul meu n-a fost nici pe departe un anticomunist, era unul dintre cei mulţi care se obişnuiseră cu sistemul şi cu lipsurile lui, ca şi cum aşa „ne-a fost dat“. Ba chiar, la un moment dat, cîştigase o Skoda la Loz în plic, un semn pentru el că norocul nu ţine de sistem. După ce a picat regimul, din 1990, n-a ratat nici un vot, deşi afirma cu o oarecare vehemenţă că el „nu ţine“ cu nici unul (de parcă ar fi fost vorba de echipe de fotbal). Vorba lui preferată: „Ce, îmi bagă vreunul mie ceva în traistă?“ În preajma alegerilor, erau lungi discuţii în care membrii mai tineri ai familiei încercau să-l influenţeze politic pe tata-mare. Deşi nu recunoştea, cu toţii aveam senzaţia că votează „cu cine nu trebuie“. „Asta e, nu poţi să-l schimbi!“, gîndeau fiicele, ginerii şi nepoatele, şi puneau punct discuţiilor, ca să nu degenereze în ceartă.

În duminica alegerilor, bunicul, fost cadru al Armatei, se îmbrăca frumos şi mergea la vot. Dincolo de opţiunile lui, era vorba de o îndatorire cetăţenească pe care o respecta. Şi un simţ al răspunderii pe care nu-l dobîndise în armată, ci în copilăria din satul său de olteni. Iar ziua votului era o zi specială, deşi nu mergea la biserică înainte, căci era cam ateu. Totuşi, o aştepta cu îngăduinţă pe nevastă-sa să se întoarcă de la slujbă şi mergeau la vot împreună. După aceea, bunica ne mărturisea la telefon: „Mi-a tot zis el cu cine, dar eu nu votez cu comuniştii aceia, i-am zis că da, da şi am votat cu cheia… ce, trebe el să ştie cu cine votez eu? Votul e secret…“ După votare, bunicul mergea la complex ca să tragă una mică şi să comenteze alegerile cu ceilalţi pensionari.

Mi-am amintit de el cu duioşie (deşi tare mă enerva atunci, că îngroşa sistematic rîndurile unui anumit gen de electorat) cînd, duminica trecută, la şcoala unde am votat, am întîlnit un domn trecut de 80 de ani. Era singur, în baston, şi tocmai ieşise de la vot, înainta cu o încetineală de melc, pe aleea şcolii. Am trecut pe lîngă el, am intrat, am urmat „procedura“, am pus ştampila şi am ieşit – toată treaba asta a durat 5-7 minute. Bătrînul era tot acolo, reuşise să parcurgă trei-patru metri, fiecare pas chinuit pe care îl făcea era o victorie. Şi m-a impresionat cumva disciplina lui şi încăpăţînarea de a vota. Mi-a fost ruşine cu cei cîţiva prieteni ai mei care nu merseseră să voteze, pur şi simplu din lene sau pentru că avuseseră alte treburi mai „importante“ – „a făcut febră ăla micu, n-am avut cu cine să-l las!“, „am tras o fugă la munte!“, „am fost la shopping şi, cînd m-am uitat la ceas, era trecut de 8, ce rost mai avea?“, „am fost la Mega să iau nişte bere, n-au vrut să-mi dea şi m-am enervat, îmi bag piciorul în el de vot!“, „dar ce, crezi că ar conta votul meu?“. Sau: „las că merg la turul doi, în fond, atunci e important!“ Ca şi cum la un campionat mondial de fotbal n-ar conta decît finala, ce s-a întîmplat pînă atunci nu înseamnă nimic. Mi-a fost ruşine cu ei şi cînd i-am văzut pe toţi acei oameni care, la Londra, Paris sau Viena, au stat 4-5 ore la coadă ca să voteze. Lipsa de interes nu e o scuză. Nici „n-am cu cine să votez!“, adică eu sînt mai presus de toată mizeria asta, „nu mă bag în noroi“, vorba excelentului spot marca Leo Burnett.

Generaţia 30+, cea a „adulţilor“, are în continuare probleme cu responsabilitatea civică, şi nu doar în ceea ce priveşte votul. E vorba de altceva aici, de o plafonare, de o indiferenţă generală. Pentru mulţi, nu contează ce se întîmplă dincolo de pragul uşii apartamentului lor cumpărat în rate. Dezamăgirea legată de clasa politică are o directă legătură cu dezamăgirea faţă de propria viaţă, care se rezumă la job, copii, vacanţe, bani. Aud la TV un răspuns invariabil la întrebarea „Pentru ce aţi votat?“ – „Pentru o schimbare!“ De ce neapărat schimbare? Ideea de schimbare induce impresia că tot ce s-a întîmplat pînă acum în România, dar şi în viaţa celui care doreşte schimbarea, este fundamental greşit. Pînă la urmă, votul e modul de a te raporta la propria persoană. Pentru că tata-mare, în felul lui, avea dreptate – pînă la urmă, „nu ne bagă nimeni în traistă“.  

M-au impresionat plăcut, însă, cei care au împlinit de curînd 18 ani şi votează pentru prima oară. I-am remarcat pe Facebook – responsabili, implicaţi, atenţi la ce se întîmplă în jurul lor, şi nu doar în România, ci şi în alte părţi ale lumii. Activi din punct de vedere civic, unii au participat la manifestaţiile de solidaritate cu diaspora. Poate că schimbarea n-ar trebui să o „votăm“, ea vine treptat şi de la sine.