O nepoată din Basarabia

La sfîrşitul anilor ’90, cînd podurile de flori peste Prut deveniseră o modă, se pleda pentru „fraţii noştri“, cu onestitate sau din diferite interese obscure, în vreme ce basarabenii începuseră să vină în România – un exod destul de discret, un cuplu de oameni în vîrstă, fără copii, s-a gîndit să adopte o nepoată din Republica Moldova. Motivele au fost mai multe – o îngrijorare că nu au cui să lase agoniseala de-o viaţă, un ajutor la bătrîneţe, nostalgiile lui după Basarabia natală, pe care o părăsiseră înainte de 1940. Şi aşa a ajuns Mari (de la Mărioara) la Bucureşti. O fată blondă, bine dezvoltată pentru 16 ani, la limita dintre planturoasă şi dolofană, cu o piele albă ca smîntîna, ochi albaştri, mustăcioară fină – spicul grîului, un chip de o frumuseţe senină. S-a instalat în apartamentul de trei camere al bătrînilor, unde cel mai mult îi plăcea balconul care dădea la stradă. Ar fi stat toată ziua pe balcon ca să se uite la oameni, maşini, tramvaie, cu privirea ei liniştită. Mari era modestă şi lipsită de pretenţii, avea o lentoare în mişcări şi nu-i trebuiau multe ca să fie mulţumită – de pildă, un lac de unghii, din cel cu sclipici, cu care să se dea tacticoasă şi pe care dup-aia să-l admire pînă se cojeşte, un sarafan de blugi, turcesc, un parfum dulce, chiar şi din cel ieftin. Eventual, un băiat cu care să se mărite repede şi să scape de cei doi boşorogi.  

Dintr-o întîmplare, a fost una din îndatoririle mele s-o ajut pe Mari „să se adapteze“, aşa că am încercat, fără succes, s-o introduc în gaşca mea de prietene. Părea total dezinteresată în a-şi face cunoştinţe noi, stătea pe un scaun, tăcea şi ofta. Totdeauna, cînd o întrebai: „Ce mai faci, Mari?“, răspundea invariabil: „Nimic.“ Şi chiar era adevărat, nu făcea nimic. Cînd rămîneam numai noi două, nu reuşeam să leg nici o conversaţie, deşi eram de vîrste apropiate. Nu mă deranja accentul ei, doar să spună ceva, însă ea prefera să-şi roadă cu insistenţă lacul de pe o unghie, cu o privire veşnic sfioasă şi întrebătoare. În accepţiunea mea de atunci, Mari era o fată înapoiată. Însă nu pentru că venea din Republica Moldova. Fete ca ea găseai în toate satele noastre, cu ghiotura. Nici măcar nu puteai să spui despre ea că era proastă, era doar neştiutoare.  

La scurtă vreme, mătuşa a început să se plîngă de ea. Că e leneşă, nu ştie să facă mîncare, face curăţenie de mîntuială, îi place să şadă pe balcon şi să se fandosească. Vorbea despre ea de parcă şi-ar fi luat o servitoare care nu corespunde. Unchiul ţinea oarecum la Mari, poate doar din cauza legăturii de sînge şi a nostalgiilor lui. Aşa cum era Mari – voinică, rudimentară şi blîndă – pentru el reprezenta Basarabia sa pierdută. Însă pînă la urmă, nevastă-sa l-a convins s-o trimită înapoi şi să lase averea unui vecin, un şmecher de Bucureşti, care era mereu săritor şi interesat de ei. În primul moment, m-am bucurat că am scăpat şi eu de obligaţia de a-i fi „prietenă“. Apoi, peste ani, m-am gîndit la comportamentul celor doi bătrîni şi mi s-a părut foarte urît. S-au purtat cu ruda lor săracă din ţara „străină“ ca şi cum ar fi fost un animal de casă: l-au luat în „adopţie“, nu s-au obişnuit cu el, n-a mers cuminte în lesă şi l-au dat, pur şi simplu, înapoi.  

Cîţiva ani mai tîrziu, am fost pentru prima dată la Chişinău, într-o vizită de documentare pentru jurnalişti în formare (aveam aproape 19 ani) şi am văzut cîteva lucruri care m-au amuzat şi m-au şocat, în acelaşi timp: după ce muncitorii de la Fabrica de pîine „Franzeluţa“ ne-au împărţit nişte covrigi, ghidul nostru local, o doamnă pe la 50 de ani, ne-a „educat“ să spunem toţi în cor „Săru’mîna!“; la o fermă de păsări, un inginer agronom ne-a vorbit cîteva minute în şir, pe un ton foarte serios, despre „puicuţele de o zi“ ; la un soi de pension pentru fete de la ţară, cîteva Mari, blonde şi identice cu mai vechea mea cunoştinţă, brodau şi tricotau, „învăţînd o meserie şi pregătindu-se pentru viaţă“, aşa cum ni s-a spus; preşedintele de atunci, Vladimir Voronin, a fost foarte încurcat cînd i s-au pus întrebări politice din partea unor puştani şi a refuzat să ne răspundă: „Pe voi, copiii, n-ar trebui să vă preocupe politica, luaţi mai bine nişte bomboane!“ Dincolo însă de toate aceste decalaje (vorbim de anii ’90, nu ştiu cum mai sînt lucrurile acum), la Chişinău am simţit toată acea seninătate pe care o trasmitea Mari. Era o stare. Care, la un prim contact superficial, putea fi confundată cu nepăsarea. Însă, de fapt, era o adîncă resemnare.

Zilele trecute, la un restaurant cu specific moldovenesc, am descoperit în meniu desertul „Căciula lui Guguţă“. Mi-am amintit de Mari, cu un strop de duioşie. Ce s-o fi ales de ea? Mi-am imaginat-o frămîntînd aluat la fel de alb ca pielea ei, la Fabrica „Franzeluţa“, sau tricotînd, după ce învăţase „o meserie“ la pensionul pentru fete sărace. Cine ştie, poate că acele momente de la 16 ani, în care stătea pe balconul prăfuit de pe Calea Moşilor şi privea oameni, maşini, tramvaie, au fost cele mai fericite din viaţa ei.