Cinci boli ale presei româneşti în 2014
Pe măsură ce presa migrează către online şi banii se împuţinează, presa autohtonă începe să sufere de o serie de simptome care o privează de relevanţă şi popularitate. Mai la vale, am adunat 5 simptome că lucrurile nu merg deloc bine în presa românească, în 2014.
1. Gunoiul jurnalistic. Fie că e vorba de atacuri reciproce ale politicienilor, preluate fiecare de publicaţia aservită, de coloane lungi de bloggeri afiliaţi care habar n-au să scrie şi nici nu se referă la un domeniu anume, de ştiri la a doua mînă sau de editorialişti obsedaţi, textele fără valoare sînt abundente în presa de azi. Agenda oficială a partidelor, instituţiilor şi companiilor private e preluată nediferenţiat sau în funcţie de criterii care nu includ interesul public, ci, cel mult, interesul politicienilor sau al companiilor care au şi contract de publicitate cu publicaţia respectivă.
De unde vine: În primul rînd, e vorba de deruta echipelor care fac managementul editorial. Apoi, de faptul că bloggerii scriu pe gratis, reporterii sînt neexperimentaţi şi plătiţi cînd dă Dumnezeu, iar editorialiştii, în multe cazuri, plătiţi, dar de altcineva decît de publicaţia respectivă.
2. Inconsistenţa. Site-urile româneşti de informaţie amestecă subiectele politice cu cele tabloide. Rarele investigaţii adevărate se îneacă într-un morman de gîngăveli de amatori, între două subiecte serioase se iţeşte cîte-o ştire moronică despre fotbal. Nimic nu mai are identitate, poziţionare, un ton propriu.
De unde vine: Întîi şi-ntîi, de la deplasarea către online a brandurilor clasice de media. Cei care scriu pentru Net o fac cu ochii pe cifrele de audienţă şi văd că subiectele populare sînt cu totul altele decît cele considerate, tradiţional, valoroase. Apoi, mai nou, site-urile din acelaşi grup au început să se preia reciproc, deşi sînt site-uri, şi nu site, tocmai fiindcă se ocupă cu lucruri diferite, ca de pildă Gândul şi PRO Sport.
3. Scrisul pentru surse şi colegi. E vizibil mai ales în zona politică. Jurnaliştii care se ocupă cu aşa ceva se lasă seduşi de eterna polemică-ceartă-sudalmă, pierd din vedere interesul public de dragul chibiţatului de politicieni, se raportează la aceştia şi la colegi. Asta e varianta inocentă. Cea venală apare cînd jurnalistul execută cutare sau cutare treabă, exact pentru uzul unui politician.
De unde vine: Televiziunile de ştiri au rulat, în ultimii ani, un număr considerabil de oameni. Nici măcar la Antena 3, cea mai populară dintre ele, criteriul audienţei, al publicului, nu a primat niciodată. Cît timp politicienii sînt cei care controlează şi hrănesc aceste televiziuni, e normal ca jurnaliştii să fie mai preocupaţi de ei decît de telespectatori.
4. ADHD-ul. Deficitul de atenţie/lipsa de concentrare este o boală veche de cînd lumea, a presei româneşti. Subiectele nu sînt urmărite, şi cu atît mai puţin duse la consecinţe. Ceea ce e important azi dispare mîine, chiar şi atunci cînd un subiect mai are nu numai concluzie, ci şi potenţial. Nimeni nu înţelege că succesul lui Cătălin Tolontan şi al Gazetei Sporturilor vine, parţial, din „încăpăţînarea“ cu care Tolontan şi Luminiţa Paul s-au ţinut de poveşti precum cazul Ridzi, sălile de sport, transferurile fotbaliştilor, gala Bute, pînă cînd multe dintre ele s-au încheiat la tribunal.
De unde vine: Greu de identificat o cauză precisă. Presa românească se comportă aşa din anii imediat următori lui 1989.
5. Lipsa lui „de ce“. Ştirile trebuie să răspundă la şase întrebări: cine?, ce?, cînd?, unde?, cum? şi de ce? Ultimele două sînt considerate întrebări secundare, dar exact în ele rezidă sensul unui material consistent. Fără contextualizare, revelarea cauzalităţilor, faptele rămîn doar fapte. Decizia Parlamentului de a renunţa la votul prin corespondenţă nu înseamnă nimic în ea însăşi, de exemplu. Explicaţia oficială că e vorba de simple probleme tehnice poate sau nu sta în picioare, deci e necesar un plus de documentare. Există şi ipoteza că Parlamentul vrea să îngroape respectiva modalitate de vot şi face asta prin amînare. Şi multe alte scenarii posibile. Dacă nici unul dintre ele nu este explorat la modul serios, jurnalistic, ştirea nu va provoca nici un impact.
De unde vine: Dintr-o înţelegere greşită a neutralităţii. Explicaţia cauzală e greu de livrat în termeni seci. Făcătorii de ştiri evită să îşi dea cu presupusul despre motive, ceea ce e bine, dar uită că ar putea folosi informaţii pe surse sau analişti care ştiu despre ce vorbesc.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
