Zece ore în tren

În anii ’80, în vacanţele de vară, făceam cîte şapte ore şi jumătate, uneori opt, cu trenul pînă la bunici, la Cluj. Era cea mai lungă călătorie pe care mi-o puteam imagina pe atunci. Săptămîna trecută, acelaşi drum a durat zece ore. Cu un Intercity. În acest timp, puteam lejer să ajung la New York.  

M-am pregătit sufleteşte cu cîteva zile înainte. De fapt, în noaptea dinaintea plecării n-am dormit mai deloc, întrebîndu-mă cum voi rezista. Şi de ce trebuie să-mi pierd zece ore din viaţă, în acest mod. M-am pregătit şi din punct de vedere „logistic“ – patru cărţi, două uşurele, două care îţi dau bătaie de cap, laptop (din păcate fără conectare la net), patru filme documentare, joculeţe stupide pe ambele telefoane, chestii de ronţăit. Cu toate acestea, după Sighişoara, cînd aş fi putut să mă dau jos din tren, să fac un pic de jogging pe lîngă şine şi să mă urc la loc („restricţii pe linie“), nu-mi mai ardea de nici o carte sau film, căci timpul părea să se dilate în mod obraznic, la nesfîrşit. Te enervezi pentru că nu eşti tu cel care controlezi lucrurile, nu poţi opri trenul sau să-l faci să meargă mai repede, de fapt, nu poţi să faci nimic decît să stai înţepenit într-un scaun deloc confortabil şi să-ţi aminteşti nostalgic de TGV-urile din Franţa. Simţi că universul şi CFR-ul conspiră ca să-şi bată joc de tine.

Aşadar, mă holbam pe geam şi din cînd în cînd la un LCD pe care se derulau în buclă nişte imagini cu minunate trenuri în peisaje de vis (din România?), iar la final scria „CFR – o nouă atitudine!“. În apropierea mea erau două cupluri foarte tinere, studenţi la Drept, din Cluj, care susţinuseră nişte examene la Bucureşti. La răstimpuri, se giugiuleau decent, deşi una dintre fete (introvertită, cu ochelari) îl respingea sistematic pe gagiul ei (expansiv, copilăros), probabil că se aflau într-un moment „de criză“. Cei patru discutau despre şcoală, articole de lege, drepturile şi obligaţiile avocatului, punctul unu din grila de examen etc. Apoi, al doilea băiat (genul şmecheros, cu priză la fete) a început să-i „psihologizeze“ pe ceilalţi, pornind de la un test de genul imaginaţi-vă un cub, o scară, un cal. Drumul dintre Braşov şi Sighişoara s-a scurs în mod plăcut pentru ei într-o continuă cunoaştere de sine. Au întors pe toate feţele interpretările, băiatul copilăros i-a spus fetei introvertite că bănuia el că ceva nu era în regulă, că ea este închisă, egoistă şi perfecţionistă, „uite, a demonstrat şi felul în care ai poziţionat scara faţă de cub!“. „Nu sînt egoistă. Mi-am imaginat calul alb, asta înseamnă că văd persoana iubită la un mod ideal şi de aici problemele dintre noi!“ Pentru că au început să se certe, celălalt cuplu s-a retras pe o altă banchetă din vagon. În următoarele două ore, băiatul şi fata s-au despărţit şi s-au împăcat de vreo patru ori. În stil ardelenesc, molcom, fără lacrimi, cu argumente şi contraargumente. De remarcat că atunci cînd fata o lua total pe arătură, apăsînd supape nebănuite şi învîrtind rotiţe periculoase ale mecanismului din relaţia lor, băiatul obosea şi ceda. Poate că era doar imatur şi nu putea să-i facă faţă, poate că se săturase de atîtea discuţii pe care le avuseseră probabil de cîteva zeci de ori înainte, în alte trenuri, pe alte drumuri interminabile Bucureşti – Cluj. Între o nouă împăcare şi o nouă posibilă despărţire au revenit prietenii lor, se plictisiseră unul de altul. Relaţia lor părea mai superficială decît prima. Pe la Teiuş, cînd afară era deja noapte, deci un moment potrivit pentru confidenţe, băiatul şmecheros a mărturisit într-un mod ambiguu (dar suficient de tare ca să audă tot vagonul) că era bisexual. Fata intelectuală n-a priceput din prima, apoi a fost şocată. „Adică îmi plac şi sturionii!“ a spus rîzînd tipul şi făcîndu-i cu ochiul prietenei lui, căreia îi ieşise la testul psihologic că era „transparentă“. Au dezbătut o vreme problema bisexualităţii, pînă cînd fata cu ochelari a decis că nu era locul potrivit pentru o astfel de discuţie, iar cealaltă, blonda, s-a supărat şi ea, n-am înţeles motivul, şi iar a părăsit cuibuşorul de nebunii (patru locuri faţă în faţă), prefăcîndu-se că învaţă, pe un alt scaun. Şmecherosul îşi tot cerea iertare şi o chema înapoi. La Războieni s-au reunit şi, uitînd de problemele lor intime, s-au lansat într-o lungă conversaţie despre starea naţiunii, de la paşopt încoace. Au vorbit despre comunism, despre cît de mult au greşit (sau nu) cei din generaţia părinţilor lor, despre frică şi disidenţă, unul ştia chiar şi cîte ceva despre Canal. M-a şocat faptul că era ca şi cum ar fi povestit o carte pe care o citiseră de curînd şi pe care (din nou) o interpretau ca pe alt test de psihologie sau un articol de lege. Istoria recentă, cea care pentru noi e alcătuită din frînturile amintirilor noastre, din experienţe personale, pentru ei, la 20 şi un pic de ani, a devenit Istorie în toată regula, pe care încearcă să o înţeleagă pentru a justifica prezentul. E o istorie netrăită şi, în fond, ar fi putut să vorbească în acelaşi mod şi despre Evul Mediu sau campaniile de cucerire ale Imperiului Otoman. N-am înţeles din discuţie ce credeau despre comunism, dacă a fost rău sau bun. 

Pe geam se văd în sfîrşit luminile Clujului şi nu-mi mai dau seama dacă cele zece ore au fost pierdute sau, de fapt, cîştigate, pentru că le-am trăit fără voia mea în vieţile celor patru tineri. Gîndurile îmi erau îmbîcsite de trăirile şi căutările lor, mă simţeam anesteziată. E şi asta o formă de a călători – în minţile altora.