Cum să te răzbuni pe istorie

În mijlocul Nicosiei, în mijlocul zilei, o casă fără acoperiş, tencuială şi uşi îşi aşteaptă vizitatorii. Casa e distrusă, dar curată. Şi goală, nu din lipsa acoperişului: la Nicosia plouă foarte puţin, în ianuarie sînt 17 grade. E însă august, iar la 40 de grade locul e nepracticabil pînă seara.

După apus, bogaţii Ciprului, turiştii cu bani şi expaţii împînzesc locul cunoscut sub numele de 74, după anul conflictului cu turcii. Cu excepţia igienizării, a meselor, scaunelor şi barului, la care se adaugă cîteva afişe retro, casa e în starea în care au adus-o bombardamentele de acum 40 de ani. Atunci, în august, armata turcă a invadat Ciprul de Nord, în urma unei lovituri de stat date de o grupare politică grecească unionistă, lovitură care l-a silit pe preşedintele în exerciţiu, Arhiepiscopul Makarios, să fugă de pe insulă.

Ca şi casa fără acoperiş, numită azi 74, lucrurile au rămas cam la fel, de atunci. În Famagusta, există chiar o suburbie-fantomă, Varosha, în care casele şi hotelurile, altădată luxoase, se degradează, dincolo de un gard păzit de soldaţi turci. 74 e însă un fel de apendice al altei clădiri, o construcţie tradiţională, cochetă, pe care scrie Chateau Status. Restaurantul barului – sau, mai bine zis, 74 e barul restaurantului. Imobilele aparţin familiei Hadgioannou, o familie bogată. Iar familiile bogate – Lordos, Shakiolas – au mare trecere în Cipru, spre deosebire de mogulii noştri, fiindcă, printre altele, au reclădit ce aveau în Ciprul de Nord, în zona neocupată, şi au dat de lucru foştilor angajaţi, ajunşi refugiaţi, care pînă atunci se hrăneau din ajutoarele Crucii Roşii.

Chateau Status e în secolul al XIX-lea, pe dinafară, şi în secolul al XXI-lea, pe dinăuntru. Exteriorul tradiţional, impecabil renovat, contrastează cu interiorul contemporan, cu aer condiţionat la discreţie, unde se servesc feluri de peşte şi vinuri albe subţiri, în beat-uri de trip-hop. Afară, în grădina toridă la prînz, mai sînt cîteva spaţii – săli sau pajişti – amenajate pentru evenimente mondene şi nunţile din care ciprioţii au făcut o afacere rentabilă.

Peste gard, fîşia de demarcaţie dintre zona ocupată şi Cipru rînjeşte la petrecăreţi. Pe un petic de iarbă arsă se vede o poartă de fotbal, abandonată la vremea conflictului. Turcii de dincolo sînt cumsecade – spun oamenii de la Chateau Status. Sînt petreceri aici, ar putea să se plîngă de muzică, n-o fac.

Phokionas Hadgioannou, moştenitorul imobilelor, a deschis restaurantul, în casa bunicilor, în 2007, la patru ani după deschiderea graniţei dintre zona ocupată şi cea controlată de Cipru. Ideea s-a dovedit foarte bună, din moment ce la Chateau Status a fost, printre alţii, Joe Biden, care a vizitat Ciprul în mai 2014. Or, dincolo de toate detaliile de mai sus, încadrabile la capitolul curiozităţi istorice, tocmai aici e sensul poveştii: ciprioţii au reuşit să transforme o tragedie naţională într-un motiv de hedonism şi sărbătoare, dar şi într-un brand turistic neoficial.

Campania de promovare oficială are sloganul Cyprus in Your Heart – „Cipru în inima ta“. S-a lansat în 2011, a costat 19 milioane de euro şi se leagă de reputaţia de insulă a Afroditei, care s-a născut din spuma mării, în apropierea oraşului Paphos, aflat în vest. Formula repetitivă din spot e in no time – „într-o clipă“, şi se leagă de varietatea Ciprului. Distanţele dintre Templul Afroditei, bisericile din secolul al XI-lea, satele UNESCO din munţi, catedralele gotice transformate în moschei, din nord, plajele premiate, fortificaţiile veneţiene şi cluburile de pe Mackenzie Beach pot fi parcurse în cel mult o oră, o oră şi ceva, datorită dimensiunilor insulei şi autostrăzilor ireproşabile – care sînt o porţie de agrement în sine pentru români. Turiştii vor, totuşi, să vadă 74, să treacă în zona turcă a Nicosiei pentru Moscheea lui Selim al II-lea, fostă Sfînta Sofia, să se învîrtă cu maşina în jurul Varoshei, oraşul-fantomă, şi să facă poze pe ascuns caselor şi hotelurilor distruse. Nu e vorba de suferinţă exhibată: trebuie să insişti puţin, ca să ajungi la poveşti, iar acestea sînt, de regulă, personale, fără patos, politică şi politicieni.

Bineînţeles că acest gen de poveşti nu are cum să încapă într-un spot de promovare turistică: chiar dacă ar fi în logica marketingului clasic, e vorba de lucruri prea delicate politic. Proprietarii barului 74 au ştiut însă să se răzbune frumos pe istorie. Aşa au făcut şi albanezii, cu piramida lui Enver Hodja, cel mai sinistru stalinist al Europei de Est. După ce dictatorul a murit, în 1985, fiica lui, Pranvera, i-a proiectat şi comandat o piramidă, unde ar fi trebuit să ajungă rămăşiţele tatălui. Cum comunismul a căzut la scurt timp, albanezii au transformat piramida într-un soi de mall, pe care, în 2006, cînd am fost eu acolo, flutura un banner uriaş cu Întoarcerea mumiei.

E clar de ce primul lucru pe care vor să-l vadă turiştii străini în România e Casa Poporului. Noi nu am ştiut însă să facem din ea ceva cu sens. Fostul Palat al Republicii s-a transformat în Palat al Parlamentului. În loc să ne răzbunăm pe istorie, istoria s-a răzbunat pe noi.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).