MASS COMEDIA

Scandalul legat de organizarea concertului Robbie Williams are o mulţime de perdanţi şi un relativ cîştigător, în materie de imagine. Pînă la urmă, socoteala e simplă: brand-urile prea mercantile o încasează din cînd în cînd, şi bine de tot.

Cu ceva ani în urmă, am fost invitată să iau prînzul cu un ambasador (şi cu soţia lui). Invitaţia a sosit în plic, pe adresa redacţiei, era scrisă cu litere argintii, caligrafice, mai ceva ca acelea pentru nunţi. Vreo cîteva zile mi-am bătut capul de ce mă invitase tocmai pe mine.

Campania Coca-Cola „I’ve kissed…“ o are cap de afiş, în România, pe Delia. Cîntăreaţa, care a reuşit un meritoriu comeback de cînd cu X-Factor, nu prea are nici în clin, nici în mînecă cu centenarul aniversat de Coca-Cola.

În vreme ce pensiunile din Sinaia – unele adevărate monumente kitsch, un soi de cavouri turistice – stau goale în plin sezon, castelul Peleş a devenit un must see, o destinaţie „de bifat“ rapid, în doar o oră sau două. Te întîlneşti cu turişti străini care urcă gîfîind şi destul de dezorientaţi pe Furnica: „Peleş castle?“

Naţiunea noastră are zece ghilde, de obicei sîntem în jur de o sută cincizeci de oameni online, din toate colţurile lumii. Pînă în urmă cu puţină vreme m-am simţit bine în Conquest – o naţiune puternică şi bogată, în Top 3 naţiuni, nu ca altele unde jucătorii trăiesc ca-n Evul Mediu şi n-au auzit în viaţa lor de un ND.

Ca parte a tratatului de pace negociat de Arhiepiscopul de Canterbury, regele a acceptat revendicările baronilor, consemnate într-un document numit Magna Carta sau „Marea Cartă“. Magna Carta nu a fost prima cartă validată de un rege englez.

Mă întîlnesc pe stradă cu o fostă colegă de liceu cu care am fost pentru puţină vreme în aceeaşi clasă. Nu-mi fusese prietenă, făcuse parte din grupul suspinător al fetelor cu veşnice probleme în amor. Şi cu obsesia unei siluete perfecte. Acum mă uit la ea şi constat, fără nici o urmă de invidie, că e neschimbată.

Banii vorbesc, inclusiv, sau mai ales, în piaţa TV din România. Motivul pentru care nu prea mai scriu analize media e acela că încep să semene cu buletinele meteo – foarte interesante, dar, în definitiv, inutile în sensul că ar trebui – sau nu ar trebui – să-ţi iei umbrela mîine, cînd ieşi din casă.

Nu era pentru prima dată cînd vedeam tot acest spectacol kitsch şi înduioşător în acelaşi timp. Cam la toate petrecerile, mai ales la cele programatice, de tipul nuntă sau botez, se petrece cam la fel. E o scenă care exprimă o tristeţe goală, lipsită de conţinut. Însă dincolo de ea, sînt o sumedenie de alte lucruri ascunse.

Zilele trecute, Apple a anunţat o serie întreagă de actualizări ale sistemelor de operare de pe mobil/tabletă şi calculator, plus o serie întreagă de servicii care concurează alţi giganţi ai tehnologiei, ca Proactive, care vrea să se bată umăr la umăr cu Google Now.

Am copilărit în anii ’80, aşadar am crescut într-un timp în care oamenii din jurul meu aveau o singură preocupare majoră – aceea de a-şi procura cele necesare traiului de zi cu zi. Nu ştiu dacă tinerii şi adolescenţii de azi pot înţelege formulări de tipul „nu se găseau de nici unele“, la adevărata lor dimensiune.

Pe la începutul lui 2014, imagini dintr-o arhivă fotografică românească ajungeau pe Time Lightbox, secţiunea de imagine a site-ului celebrei reviste, cu corespondent în ediţia de tipar a aceleiaşi publicaţii.

Am descoperit de curînd în e-mail-ul redacţiei un mesaj de la un cititor care ne propunea să facem un Dosar cu tema „Civilizaţie, la metrou“. Fiind un vechi călător cu metroul, cititorul era curios cum văd alţii toată această lume underground a Capitalei noastre.

Facebook a lansat Instant Articles, un tool care permite publisher-ilor electronici să îşi pună conţinutul direct pe reţeaua socială, într-un aranjament comod şi spectaculos, gîndit special pentru telefonul mobil.

Într-un supermarket, puţin înainte de ora închiderii, în dreptul raftului cu bere, se apropie timid de mine un tip în jur de 30 de ani şi mă întreabă dacă aş fi de acord să particip la un sondaj de opinie. Mă văzuse că pusesem în coş două sticle de bere.

Dacă stimata doamnă dr. în cinematografie şi-ar fi dat osteneala să parcurgă măcar mapa de presă a filmului, ar fi aflat că acesta se sprijină pe scrierile şi aportul personal al Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, istoric premiat, autor al mai multor volume despre epoca fanariotă, şi nu pe Wikipedia sau vreun articol dubios de cotidian.

Toate casele arată la fel ca a lui nea Fane. Este o indolenţă generală, orice casă se poate repara şi cîrpi pe ici, pe colo, fără o prea mare pricepere. Însă oamenilor pur şi simplu nu le pasă. Chiar dacă ar avea bani, tot nu şi-ar ridica o altă casă. S-au obişnuit să trăiască aşa.

Simei vrea un public de televiziune de ştiri românească: peste 50 de ani, „nişte burghezi buni şi oneşti, doritori de legalitate şi ordine, însă lacomi de bîrfe şi de dezvăluiri cu privire la felurite forme de dezordine“.

Nu ştiu cum s-au potrivit lucrurile, într-un mod fericit, aş zice (Festivalul Dilema veche şi altele), încît, în ultimii ani, am tot ajuns la Alba Iulia. Un oraş pe care nu-l cunoşteam deloc înainte, de care nu mă lega nimic în afară de informaţii „de manual“.

În România, opiniile şi convingerile sînt obligatorii. Dreptul garantat de Constituţie de a avea o părere e o formă mult atenuată a obligaţiei de a emite această părere, tot mai presantă, mai ales de cînd Facebook-ul a devenit un mod de viaţă pentru aproape o jumătate din populaţia ţării.

După retrocedare, colonelul a fost evacuat din podul casei unde a trăit o viaţă şi a primit o garsonieră la bloc, cu o chirie simbolică. A adus cu el un cufăr mare şi o colonie întreagă de gîndaci care s-au adaptat atît de bine în noua locuinţă încît, în scurtă vreme, au invadat tot palierul de la etajul şapte.

Acum vreo zece ani, între vechea gardă a presei româneşti, oamenii-gazetă gen Sorin Roşca Stănescu sau Cristian Tudor Popescu, şi Evenimentul zilei izbucnea o polemică referitoare la aşa-numita publicitate fără „P“ şi amestecarea atribuţiilor jurnalistice cu cele legate de vînzările de publicitate.

Cum era de 1 Mai, la 2 Mai? În primul rînd, călătoria se pregătea din timp, de prin februarie, pentru că era doar pentru „iniţiaţi“. Mai mult o pregătire mentală, o prelungire a existenţei cenuşii de final de iarnă, spre soarele de mai, spre mare. Un vis.

Internetul de azi, aproape numai Facebook, whatsapp-uri şi aplicaţii de mobil pentru nou-veniţii puberi sau, dimpotrivă, sexagenari, era cu totul altfel înainte de apariţia Google. Motoarele de căutare erau construite pe principii mult mai simple, precum frecvenţa cuvîntului căutat în pagini.

Recunosc, îmi place să trag cu urechea la ce se vorbeşte la mesele alăturate dintr-un restaurant, cafenea sau orice alt fel de local. Uneori, cînd mă întîlnesc cu cineva în oraş, vin dinadins ceva mai devreme, ocup o masă şi ascult.

Faţă de alte tipuri de gogoriţe publicate de presă, fonfleul ştiinţific nu e o intoxicare, ci o tentativă de a stîrni atenţia sau mirarea cu pseudo-descoperiri. De regulă, dar nu totdeauna, el se bazează pe „specialişti“.

Cît timp am locuit la bloc, gunoiul menajer n-avea pentru mine nici o semnificaţie, era doar o pungă care dispărea zilnic pe tobogan. Iar maşina gunoierilor era acea hurdubaie soioasă de care te fereai, în parcare, din cauza mirosurilor pestilenţiale. Acest dirty job era asigurat de o firmă, mai mult nici că mă interesa.

Mania presei de a livra cînd şi cînd revelaţii care răstoarnă istoria cu susu-n jos e, să zicem, la fel de veche cît presa. În ultimii ani însă, în România, ea se acutizează şi capătă o serie de caracteristici aparte. Ca dovadă, cele trei filoane de dezinformare specific autohtone de mai jos.

Am văzut de curînd Leviathan de Andrei Zvianghinţev. Dincolo de spaţiul fabulos, un orăşel din nordul Rusiei, de la marea Barents, postindustrial şi oarecum postapocaliptic, atît de ireal încît abia dacă îmi pot imagina că există cu adevărat, undeva pe o hartă, povestea în sine s-ar putea petrece la fel de bine şi în România.

Dezvăluirile şi investigaţiile abundă prin presa românească. Cum facem să ştim care sînt „pe bune“ şi care nu sînt? Primul criteriu ar fi că cutare sau cutare dovadă – înregistrare, document – e ceva ce-a găsit redacţia prăvăliei media cu pricina sau, dimpotrivă, un lucru care i s-a oferit.

Un element indispensabil al excursiilor noastre şcolare cu autocarul, pînă la Slănic Prahova, Cheia sau Cabana Trei Brazi era domn’ şofer. El cunoştea regulile de circulaţie mai bine decît oricine, se împrietenea cu mămicile care ne însoţeau în excursie şi uneori striga la copii ca să nu mai facă gălăgie.

Klaus Iohannis are sindromul Asperger, e sigur-sigur. La fel cum Traian Băsescu posedă, mai presus de orice dubiu, boala Parkinson, iar Adrian Năstase s-a împuşcat rău de tot cu glonţul acela. Dacă nu ştiţi de unde vin toate aceste certitudini gogonate, aflaţi că la originea lor sînt nişte specialişti, de regulă anonimi.

Se întîmplă să primesc cîte un mesaj pe Facebook care să sune cam aşa: „Salutare! Ne ştim de la Mişu, prietena lui Fane, am fost odată şi la tine acasă, stăteai pe Moşilor… mă mai ţii minte?“ Apoi un zîmbet, o floare – vorba vine! –, o cerere de prietenie.

În tămbălăul comunicaţional în care trăim, bătrînul, deja, trolling de forum tinde să devină o strategie care nu numai că se extinde către brand-urile media cu vechime, dar are şi mare succes. Exemplele care urmează o dovedesc.

Am învăţat într-o şcoală veche care, la începuturile ei, aparţinuse cumva de biserica din apropiere. Şi eram de-a dreptul fascinaţi, ştiam de pildă că clasa cea mică de lîngă laboratorul de chimie fusese „baia popilor“ sau că minuscula sală de sport fusese bucătăria.

Lansarea Apple Watch va schimba felul cum ne înţelegem cu butoanele şi alte apendice ale tehnologiei. Gesturile pe care le vom face pe ceas vor transforma percepţia noastră despre lume. Este vorba despre încă un gadget, ceva ce în principiu am putea dispreţui, dar nu e orice fel de gadget.

N-am mai purtat un mărţişor din şcoala generală, cînd, în prima jumătate a lunii martie, pieptul uniformei petit era plin de pene, scoici pictate şi mărgele, dar şi de şnururi alb-roşii care se încurcau între ele. Mai tîziu, la liceu, nu mai erau la modă, fata cu mărţişor în piept trecea drept convenţională şi neinteresantă.

Luni, Monica Macovei şi-a lansat mult aşteptatul partid politic, despre care am aflat că se numeşte M10. Cum Macovei a avut un răspuns bun din partea intelectualităţii şi a reţelelor sociale în campania pentru prezidenţiale, o analiză mai amănunţită a elementelor de imagine şi retorică e interesantă.

Cîteva doamne şi domnişoare, împreună cu şefa lor, au ieşit să ia cina în oraş. Şefa avea în jur de 50 de ani, deci – femeie cu experienţă în cîmpul muncii. Cu o atitudine de cucoană cu toane, dar care în seara aceea voia să pară de gaşcă, de aceea insistase să comande a doua sticlă de vin.

Discursul despre închisoare, cu care Elena Udrea a încercat să obţină un vot negativ al colegilor parlamentari în chestiunea arestului preventiv, e rudă cu acel „N-au pîine? Să mănînce cozonac“ atribuit Mariei Antoaneta, dar prezent în Confesiunile lui Rousseau înainte ca regina să fi avut cum rosti aceste cuvinte.

De curînd, am purtat o conversaţie stranie în jocul meu online, un MMORPG despre care am tot scris – Atlantica Online. După aproape doi ani şi jumătate în care am jucat constant, fără prea mari excese şi am devenit din noob un jucător cu experienţă, mi s-a propus să fiu Chief Officer în ghilda din care fac parte.

Presa românească – şi nu numai – e plină de prostii. Cred că motivul pentru care am primit această rubrică de la Dilema veche acum cîţiva ani e că ştiu să descîlcesc prostiile cu pricina. Azi ne ocupăm de religia în şcoli.

Cînd Mara a reuşit de una singură „primul ei Skype“, adică a deschis programul, a apelat şi a vorbit cu naşa din Italia, mămica a decis să-i cedeze ei tableta. Oricum, prea multe nu făcea cu ea. Aşa că tableta a ajuns printre jucăriile Marei, pe jos, în camera ei.

„Dacă este o vină că am vrut ca Ministerul să facă promovarea României cu cel mai mare campion, atunci îmi asum“, a oftat Elena Udrea, încercînd să se apere de acuzaţiile DNA. Totuşi, despre ce fel de promovare vorbim şi ce e în spatele ei?

Am o problemă legată de mersul la coafor încă de pe vremea cînd toate aceste stabilimente se numeau, în mod suav, „Igiena“. Iar această problemă se manifestă, de regulă, prin anxietate. Mai exact, cînd trebuie să mă tund, mă apucă frica şi tot amîn cît mai mult treaba asta pînă cînd, la un moment dat, îmi fac curaj şi mă duc.

„The school isn’t there anymore, it moved over here“, îi aud foarte clar vocea puternică, venind din spatele bicicletei. Mă întorc din şa cît să văd un bărbat pe la vreo 45-50 de ani, slăbuţ ca un paing, cu părul grizonant, îmbrăcat într-o cămaşă în carouri lejere, bermude asortate şi nişte şlapi albi, cam feminini.

În epoca reţelelor sociale, reacţiile stîrnite de un brand propriu-zis sau de un brand-persoană sînt imposibil de controlat în proporţie de sută la sută. Dacă ne gîndim şi la competiţia acerbă în care se află aceleaşi branduri şi persoane pentru atenţia publică, pare firesc să crezi în butada: „Nu există publicitate/reclamă negativă.“

Adevărul e că femeile din România sînt în general obişnuite cu bărbatul de tip ghiorlan sau, ca să-l numim mai frumos, tipul macho. La prima întîlnire, e un tip fermecător, la a doua e doar finuţ şi galant, la a treia îţi face avansuri subtile, iar la a patra îţi pune deja mîna pe fund şi gata, s-a făcut lipeala.

Ce uneşte şi ce desparte România şi Republica Moldova? E o întrebare pe care mi-am pus-o la reuniunea jurnaliştilor din cele două ţări, care a avut loc la Institutul Cultural Român în weekend-ul trecut. Iar pentru a afla ce ne uneşte, putem porni foarte bine de la ceea ce ne desparte.

Magazinul mic şi mixt, de la colţ de stradă, deschis pînă noaptea tîrziu, uneori chiar „deschis veşnic“ (cum spun cîteodată moldovenii), de unde îţi poţi cumpăra oricînd o bere, o sticlă de ulei, o ciocolată, dar şi unde poţi socializa cu vecinii, există în topografia urbană a multor popoare.