Scandal! Umberto Eco se uită la Sinteza zilei!

Umberto Eco în aceeaşi vervă furioasă din

aceeaşi demonstraţie de inventivitate juvenilă, ludică, dacă putem spune aşa – aceleaşi descărcări de adrenalină intelectuală, greu de conceput la un autor de 83 de ani. Dar, de data asta, Eco nu ne mai oferă un bestiar al nebunilor ticăloşi, conspiraţionişti, ai secolului al XIX-lea, ci un inventar al mizeriei jurnalistice contemporane. Lectura îţi provoacă o senzaţie contradictorie, de uluire şi în acelaşi timp de

fiindcă diagnosticele formulate de italian se aplică la fix şi presei româneşti – fie ea din aripa Gâdea sau din aripa Turcescu. 

În limbajul redacţiilor, un

e ceea ce se mai numeşte şi

, o ediţie de ziar care precedă prima apariţie şi ajunge de regulă să fie tipărită în cîteva zeci de exemplare, pentru studiu şi corectarea erorilor şi, uneori, pentru edificarea viitorilor clienţi de publicitate. Despre asta e vorba şi în romanul omonim, dar la modul exagerat sau virtualizat: un comandor pe nume Vimercate, genul mogul tenebros, angajează o redacţie precară, de ticăloşi şi rataţi, ca să realizeze o viitoare publicaţie. Spre deosebire de un număr zero onorabil, cel al lui Eco e o operaţiune care se întinde pe luni de zile, un fel de bombă cu ceas, în care mai important decît publicarea informaţiei valide şi impactul acesteia la public e potenţialul de ameninţare, maculare, manipulare al întreprinderii. 

Starostele ales de mogulul Vimercate pentru noua gazetă este un oarecare Simei, atît de oarecare pentru narator încît „avea chipul altcuiva. (…) Avea chipul tuturor“. În ciuda feţei comune, Simei e un amestec din nou contradictoriu de imbecilitate, clarviziune, viclenie şi lipsă de scrupule care ar ruşina şi cele mai notorii ajutoare de mogul care au apărut prin stenogramele presei româneşti (sau ale DNA) în ultimii zece ani. Asemeni combinatorului de partid care a luat locul mogulului în scriptele televiziunilor militante de la noi, Simei nu ştie să scrie, că doar ministrul Apărării nu trebuie să ştie să arunce o grenadă. Totuşi, începînd cu ceea ce l-ar putea deranja sau coafa pe Comandor, Simei ştie o grămadă de alte lucruri, pe care le expune haimanalelor din redacţie la modul sever şi în acelaşi timp mobilizator. 

Simei vrea un public de televiziune de ştiri românească: peste 50 de ani, „nişte burghezi buni şi oneşti, doritori de legalitate şi ordine, însă lacomi de bîrfe şi de dezvăluiri cu privire la felurite forme de dezordine“. Atenţie însă, zice directorul ziarului, nu trebuie să ni-i închipuim ca pe nişte mari consumatori de hîrtie tipărită: „O să pornim de la principiul că nu sînt ei ceea ce se cheamă nişte mari cititori, ba chiar bună parte din ei n-or fi avînd nici o carte în casă“. 

Emisiunea lui Mihai Gâdea, dar şi cele ale concurenţei, are mania scenariilor, a presupunerilor despre ceea ce s-a întîmplat, dar mai ales despre ce se va întîmpla. Comandorul şi Simei ai lui Eco aleg să-şi boteze ziarul

, fiindcă „ştirile din ziua precedentă le aflăm deja de la televizor seara la 8, aşa că ziarele relatează permanent lucruri pe care le ştii deja, şi iată de ce se vînd tot mai prost. În

, aceste ştiri care deja put ca peştele stricat sigur că va fi util să le rezumăm şi să le reamintim, dar o să fie suficientă o rubrică scurtă“. Ca să scape de mirosul de peşte stricat, Simei propune o strategie confuză, bazată pe speculaţii. În paranteză fie spus, nici cotidienele serioase nu au în momentul de faţă o soluţie foarte articulată pentru faptul că au rămas fără obiectul muncii – informaţia deja difuzată nu numai de televiziuni, ci şi de site-urile de ştiri.

În România, cei care au trăit în deziluzia că Robert Turcescu e un mare jurnalist şi-au dat ochii peste cap după mărturisirea dubios-misticoidă a acestuia, cu privire la propria afiliere la servicii. În

Simei îl angajează pe un oarecare Lucidi (căutaţi semnificaţiile numelor din carte atunci cînd o veţi citi), „fiindcă ştii foarte bine că eşti deosebit de priceput să culegi zvonuri şi să le raportezi cui trebuie“. Totuşi, la ce-i trebuie lui Simei un securist pe stil italian în redacţie? „Ce crezi că o să se ducă să povestească, dacă nu lucruri pe care serviciile le-ar înţelege foarte bine citind oricare dintre numerele noastre zero? Dar ne poate aduce ştiri pe care le-a aflat spionîndu-i pe alţii“, îl edifică directorul pe narator. 

Marile cotidiene anglo-americane fac o regulă sfîntă din marcarea comentariilor ca atare şi aşezarea lor în pagini diferite de restul ziarului, care e compus în majoritate din articole informative. Televiziunile româneşti de ştiri îşi spun „de ştiri“, dar îşi umplu majoritatea grilelor cu talk-show-uri pline de părerism standardizat, „pe linie“. Cu privire la aceeaşi problemă, Colonna, naratorul lui Eco, se prinde în jocul lui Simei şi dă următoarea regulă: dacă ai un viaduct care se prăbuşeşte şi vrei să acuzi pe cineva de catastrofă, trebuie să pui toată povestea în gura unui intervievat, de exemplu domnul Bianchi, 34 de ani, de profesie zidar: „E vina Primăriei, se ştia de mult timp că viaductul ăsta avea nişte probleme“. Nu e nevoie de dovezi şi nimeni n-o să-l caute pe domnul Bianchi. Sau dacă o să-l caute, n-o să-l găsească. 

Toate manualele de stil îţi spun să le eviţi, dar situaţia din redacţii e alta. Fiindcă Simei nu ştie să scrie, cel care explică e Colonna: „Cititorul se aşteaptă tocmai la aceste expresii, aşa l-au obişnuit toate ziarele. Cititorul înţelege ceea ce se-ntîmplă numai dacă se spune «sîntem între ciocan şi nicovală», «guvernul anunţă lacrimi şi sînge», «calea-i tot mai abrupt㻓. Lista clişeelor-recomandări continuă pe mai multe paragrafe. 

Simei îşi trimite una din hahalere pe urmele unui judecător integru, dar „băgăreţ“, insinuînd: „Nimeni nu-i niciodată aşa, integru sută la sută, bunăoară nu e pedofil, nu şi-a asasinat bunica, n-a luat şpagă, dar o fi făcut ceva ieşit din comun. Sau, dacă-mi permiteţi expresia, îi scoatem noi din comun ce face el zi de zi“. Hahalera dă peste judecător la un restaurant chinezesc. „Splendid! (…) frecventează medii chinezeşti“, jubilează Simei, mănîncă cu beţişoare, „ca un sălbatic“. Poartă tenişi şi ciorapi verzi? „Asta-i un dandy, sau un hippiot, cum se zicea odată. Nu-i greu să ne-nchipuim că-şi mai bagă şi-n venă. Dar asta nu spunem, trebuie s-o deducă cititorul singur.“ 

Numărul zero e plin de astfel de înţelepciuni inverse, dar, vorba clişeului, spaţiul nu ne permite. Mai putem afla cum şi cînd trebuie fabricate dosarele cuiva, cum se aranjează un moment paparazzo (cu acordul celebrităţilor), ce-i cu homosexualii („N-am nimic cu poponarii, e ca şi cu negrii, n-am nimic cu ei, cu condiţia să stea la ei acasă“) şi aşa mai departe. 

Iar restul, dragi cititori, restul e Umberto Eco.

apare, la Polirom, peste cîteva zile – dacă nu cumva, ar zice Simei, a şi apărut. Trebuie să citiţi! 

Cum să devii un Nimeni