Ambasadorul şi eticheta
Cu ceva ani în urmă, am fost invitată să iau prînzul cu un ambasador (şi cu soţia lui). Invitaţia a sosit în plic, pe adresa redacţiei, era scrisă cu litere argintii, caligrafice, mai ceva ca acelea pentru nunţi. Vreo cîteva zile mi-am bătut capul de ce mă invitase tocmai pe mine. Apoi, cele trei secretare care m-au sunat succesiv pentru confirmare, vorbind într-o limbă română corectă, dar cu accent, m-au lămurit – tocmai publicasem, în cadrul unui proiect, un „Manual de şpagă“ care avusese un succes „exotic“ prin ţările occidentale, iar ambasadorul era interesat să avem o conversaţie lejeră despre corupţia mică din România. De fapt – am înţeles de la colegii mei –, pe agenda ambasadorului respectiv erau trecute deseori întîlniri de curtoazie cu artişti, jurnalişti, scriitori români. Atunci mi-am dat seama că mi-ar plăcea să fiu ambasador. Şi să iau în fiecare zi prînzul cu un alt ziarist, un alt actor sau regizor.
După ce am aflat care era scopul vizitei, alte două lucruri nu mi-au dat pace – cum să mă îmbrac şi să nu cumva să întîrzii. Pe primul l-am rezolvat destul de repede. Fiind vorba despre o întîlnire în mijlocul zilei, n-avea rost să mă gîndesc la rochii şi pantofi cu toc. O ţinută casual, însă sobră (ca şi atmosfera din ţara de origine a ambasadorului respectiv). În privinţa punctualităţii, de obicei întîrzii. De data aceasta, m-am postat în faţa vilei de la şosea cu 30 de minute mai devreme, ca să fiu sigură că n-o să fac o figură proastă. Am fumat două ţigări şi m-am tot uitat la casa de peste drum, cu obloanele trase, sperînd ca cei care o păzeau să nu mă considere o posibilă teroristă în misiune.
La ora 13 fix am sunat la uşă. S-a deschis în secunda doi, ca şi cum cineva m-ar fi aşteptat chiar dincolo de uşa închisă, iar soneria n-ar fi fost decît o convenţie. Era gazda în persoană. Un domn în vîrstă, agreabil. Nu ştiu de ce, mi-a amintit pe undeva de bunicul meu. Avea ceva din rigiditatea, dar şi din umorul lui. M-a invitat în salon, unde aştepta şi soţia – între ea şi bunica nu exista, însă, nici o asemănare. Doamna avea un aer de turist într-o ţară străină. Curioasă şi relaxată şi cu o atitudine sfioasă de musafir în propria sa casă. De fapt, nici nu era casa lor – mi-am amintit. Mă aşteptam să fie mai mulţi oaspeţi. Dar eram singura invitată. Aşa că m-am simţit şi mai intimidată decît la început. Însă totul se desfăşura după un plan bine pus la punct.
Socializarea din salon, cu scopul de a sparge gheaţa dintre noi, însoţită de un
de portocale, a durat 15 minute. Pe ceas. Abia am apucat să ne aşezăm pe canapelele din piele, că ne-am şi ridicat. Soţia ne-a anunţat că prînzul era gata şi că vom mînca pe verandă. Masa era deja aranjată, locul meu prestabilit. Doi angajaţi s-au perindat în tăcere, aducînd felurile de mîncare pe rînd, schimbînd tacîmuri, umplînd pahare. „Alb sau roşu?“ – m-a întrebat surîzător ambasadorul. Nu ştiam ce mîncare va însoţi vinul, aşa că am ales alb. Gazdele s-au conformat alegerii mele, din politeţe. Oricum, paharul de vin n-a fost decît un accesoriu. Nu mă aşteptam la vreun festin sau la preparate complicate, însă tot aveam emoţii să nu fac vreo gafă, mai ales cînd am observat lîngă farfurie cuţitul pentru peşte. E un cuţit pe care chiar nu ştiu cum să-l folosesc. Şi mă întreb cine ştie. Totuşi, am fost fericită că am ales bine vinul.
La masă, conversaţia s-a mai înviorat. Am vorbit punctual, dar relaxat. Despre doctori şi plicuri – la supă. Despre funcţionarii publici corupţi – la peştele gătit la aburi, cu legume. Tocmai cînd treceam la capitolul poliţişti şpăgari, mi-am dat seama că am o problemă. Nu ştiam ce să fac cu oasele rătăcite de peşte. Oare eticheta te lasă să le scoţi pur şi simplu din gură şi să le abandonezi pe marginea farfuriei? Nu, era un gest cît se poate de dizgraţios. O soluţie la îndemînă era să mă prefac că mă şterg cu şerveţelul, să strecor oasele înăuntru, apoi să motolesc şerveţelul cu nonşalanţă. Aşa le-am rezolvat pe primele. Însă nu puteam mototoli zece şerveţele unul după altul. Nu-mi rămînea decît să le înghit. Tocmai mă pregăteam să-mi încerc norocul cu primul, cînd am observat-o pe doamnă cum scoate delicat un os cu vîrful degetelor din gură, apoi îl lasă pe farfurie. Am răsuflat uşurată şi i-am urmat exemplul. Deci şi ambasadorii mănîncă peştele tot ca noi, restul omenirii. Bine că nu era scrumbie.
La desert, discuţia a devenit mai personală. I-am întrebat dacă le place România. Doar cuvinte de laudă. Însă doamnei îi era dor de ţara natală. Între timp, a sosit şi sufleul, o angajată l-a adus pe un platou. Doamna şi domnul l-au refuzat printr-o mişcare elegantă a capului. Nu vor desert? Poate ţin dietă… Pe mine mama m-a învăţat să mănînc tot cînd sînt în vizită, aşa că am acceptat o porţie mare de sufleu. Sufleul era bun, ce-or fi avut cu el? Şi iată că soseşte al doilea sufleu, tot pe tavă. Doamna şi domnul îl acceptă cu bucurie. Atunci mi-am dat seama de gafă. Primul sufleu era fîsîit, lăsat, necorespunzător. Bucătarul îl ratase. Şi eu, ca ultimul ţăran care nu ştie ce-i ăla sufleu, am mîncat din el!
Fix la ora 14,30, prînzul s-a încheiat şi cei doi m-au condus, de data asta împreună, pînă la uşă. Ne-am despărţit cu gesturi cordiale. Am traversat strada şi cei doi m-au urmărit cu privirile, făcîndu-mi discret cu mîna. Mă simţeam de parcă tocmai aş fi plecat dintr-o vizită la bunici. Doi „bunici“ mai pretenţioşi şi care nu vorbesc limba română, însă calzi şi plini de afecţiune. Şi pe care nu-i voi mai revedea probabil niciodată. La sufleul buşit m-am gîndit mult timp după aceea.
