Ambasadorul şi eticheta

Publicat în Dilema Veche nr. 596 din 16-22 iulie 2015
Duplicitate și nuanțe jpeg

Cu ceva ani în urmă, am fost invitată să iau prînzul cu un ambasador (şi cu soţia lui). Invitaţia a sosit în plic, pe adresa redacţiei, era scrisă cu litere argintii, caligrafice, mai ceva ca acelea pentru nunţi. Vreo cîteva zile mi-am bătut capul de ce mă invitase tocmai pe mine. Apoi, cele trei secretare care m-au sunat succesiv pentru confirmare, vorbind într-o limbă română corectă, dar cu accent, m-au lămurit – tocmai publicasem, în cadrul unui proiect, un „Manual de şpagă“ care avusese un succes „exotic“ prin ţările occidentale, iar ambasadorul era interesat să avem o conversaţie lejeră despre corupţia mică din România. De fapt – am înţeles de la colegii mei –, pe agenda ambasadorului respectiv erau trecute deseori întîlniri de curtoazie cu artişti, jurnalişti, scriitori români. Atunci mi-am dat seama că mi-ar plăcea să fiu ambasador. Şi să iau în fiecare zi prînzul cu un alt ziarist, un alt actor sau regizor.

După ce am aflat care era scopul vizitei, alte două lucruri nu mi-au dat pace – cum să mă îmbrac şi să nu cumva să întîrzii. Pe primul l-am rezolvat destul de repede. Fiind vorba despre o întîlnire în mijlocul zilei, n-avea rost să mă gîndesc la rochii şi pantofi cu toc. O ţinută casual, însă sobră (ca şi atmosfera din ţara de origine a ambasadorului respectiv). În privinţa punctualităţii, de obicei întîrzii. De data aceasta, m-am postat în faţa vilei de la şosea cu 30 de minute mai devreme, ca să fiu sigură că n-o să fac o figură proastă. Am fumat două ţigări şi m-am tot uitat la casa de peste drum, cu obloanele trase, sperînd ca cei care o păzeau să nu mă considere o posibilă teroristă în misiune. 

La ora 13 fix am sunat la uşă. S-a deschis în secunda doi, ca şi cum cineva m-ar fi aşteptat chiar dincolo de uşa închisă, iar soneria n-ar fi fost decît o convenţie. Era gazda în persoană. Un domn în vîrstă, agreabil. Nu ştiu de ce, mi-a amintit pe undeva de bunicul meu. Avea ceva din rigiditatea, dar şi din umorul lui. M-a invitat în salon, unde aştepta şi soţia – între ea şi bunica nu exista, însă, nici o asemănare. Doamna avea un aer de turist într-o ţară străină. Curioasă şi relaxată şi cu o atitudine sfioasă de musafir în propria sa casă. De fapt, nici nu era casa lor – mi-am amintit. Mă aşteptam să fie mai mulţi oaspeţi. Dar eram singura invitată. Aşa că m-am simţit şi mai intimidată decît la început. Însă totul se desfăşura după un plan bine pus la punct. 

Socializarea din salon, cu scopul de a sparge gheaţa dintre noi, însoţită de un

de portocale, a durat 15 minute. Pe ceas. Abia am apucat să ne aşezăm pe canapelele din piele, că ne-am şi ridicat. Soţia ne-a anunţat că prînzul era gata şi că vom mînca pe verandă. Masa era deja aranjată, locul meu prestabilit. Doi angajaţi s-au perindat în tăcere, aducînd felurile de mîncare pe rînd, schimbînd tacîmuri, umplînd pahare. „Alb sau roşu?“ – m-a întrebat surîzător ambasadorul. Nu ştiam ce mîncare va însoţi vinul, aşa că am ales alb. Gazdele s-au conformat alegerii mele, din politeţe. Oricum, paharul de vin n-a fost decît un accesoriu. Nu mă aşteptam la vreun festin sau la preparate complicate, însă tot aveam emoţii să nu fac vreo gafă, mai ales cînd am observat lîngă farfurie cuţitul pentru peşte. E un cuţit pe care chiar nu ştiu cum să-l folosesc. Şi mă întreb cine ştie. Totuşi, am fost fericită că am ales bine vinul. 

La masă, conversaţia s-a mai înviorat. Am vorbit punctual, dar relaxat. Despre doctori şi plicuri – la supă. Despre funcţionarii publici corupţi – la peştele gătit la aburi, cu legume. Tocmai cînd treceam la capitolul poliţişti şpăgari, mi-am dat seama că am o problemă. Nu ştiam ce să fac cu oasele rătăcite de peşte. Oare eticheta te lasă să le scoţi pur şi simplu din gură şi să le abandonezi pe marginea farfuriei? Nu, era un gest cît se poate de dizgraţios. O soluţie la îndemînă era să mă prefac că mă şterg cu şerveţelul, să strecor oasele înăuntru, apoi să motolesc şerveţelul cu nonşalanţă. Aşa le-am rezolvat pe primele. Însă nu puteam mototoli zece şerveţele unul după altul. Nu-mi rămînea decît să le înghit. Tocmai mă pregăteam să-mi încerc norocul cu primul, cînd am observat-o pe doamnă cum scoate delicat un os cu vîrful degetelor din gură, apoi îl lasă pe farfurie. Am răsuflat uşurată şi i-am urmat exemplul. Deci şi ambasadorii mănîncă peştele tot ca noi, restul omenirii. Bine că nu era scrumbie. 

La desert, discuţia a devenit mai personală. I-am întrebat dacă le place România. Doar cuvinte de laudă. Însă doamnei îi era dor de ţara natală. Între timp, a sosit şi sufleul, o angajată l-a adus pe un platou. Doamna şi domnul l-au refuzat printr-o mişcare elegantă a capului. Nu vor desert? Poate ţin dietă… Pe mine mama m-a învăţat să mănînc tot cînd sînt în vizită, aşa că am acceptat o porţie mare de sufleu. Sufleul era bun, ce-or fi avut cu el? Şi iată că soseşte al doilea sufleu, tot pe tavă. Doamna şi domnul îl acceptă cu bucurie. Atunci mi-am dat seama de gafă. Primul sufleu era fîsîit, lăsat, necorespunzător. Bucătarul îl ratase. Şi eu, ca ultimul ţăran care nu ştie ce-i ăla sufleu, am mîncat din el!

Fix la ora 14,30, prînzul s-a încheiat şi cei doi m-au condus, de data asta împreună, pînă la uşă. Ne-am despărţit cu gesturi cordiale. Am traversat strada şi cei doi m-au urmărit cu privirile, făcîndu-mi discret cu mîna. Mă simţeam de parcă tocmai aş fi plecat dintr-o vizită la bunici. Doi „bunici“ mai pretenţioşi şi care nu vorbesc limba română, însă calzi şi plini de afecţiune. Şi pe care nu-i voi mai revedea probabil niciodată. La sufleul buşit m-am gîndit mult timp după aceea.      

958 8 Lorin Niculae jpg
Zece școli de arhitectură pentru satele românești
Este deci momentul să înțelegem și, eventual, chiar să redescoperim și noi valoarea satului pentru arhitectura românească și să acționăm în consecință.
Zizi și neantul jpeg
Obiecte și feminități
Sigur, era și un mod de confirmare a feminității. Feminitate nu tocmai celebrată în perioada de atunci. Sloganul „femeia la cratiță”, care ne scoate din sărite în ziua de azi, era, pe atunci, în general, realitate. Excepțiile erau puține și rămîneau strict excepții.
p 20 WC jpg
Merită Joe Biden împărtăşania?
Dezbaterea în cauză a putut stîrni, iată, o reflecţie creştină cu multe dimensiuni: raport între credinţă şi laicitate, conştiinţă şi libertate a persoanei credincioase, stil de comunicare a tematicii creştine între dictat normativ şi călăuzire a credinciosului în drumul lui spiritual şi etic.
Nicolaos Tzafouris   Christ de Pitié   PDUT1974   Musée des Beaux Arts de la ville de Paris jpg
Corp păgîn și trup creștin
Prin arhitectura lucrării și derularea stilistic impecabilă a fiecărui capitol component, Marius Lazurca lucrează simultan cu izvoare antice și exegeze moderne, pentru a documenta continuitățile, asimilările, sintezele și rupturile produse în primele veacuri după Hristos.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Să forțezi o femeie să nască și apoi să crească acel copil este o formă de sclavie. Nașterea forțată nu poate fi numită drept la viață”
Zizi și neantul jpeg
Kitul de supraviețuire și exteriorul
Orice acțiune astăzi simplă era tratată, pe atunci, ca o operațiune de comando.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
E cool să postești jpeg
Vioara lui Ingres
Un hobby este considerat a fi o extensie a personalității noastre dincolo de granițele profesionale și un indicator al faptului că avem pasiuni.
P 20 Sfintii Petru si Pavel WC jpg
Întoarcerea din cer. Conversiunea privirii
Proximitatea mundană a transcendenței este taina aflată în inima creștinismului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Charles de Foucauld
Accidentul – ca, de altfel, și minunea – a avut loc în biserica de lîngă școala de cavalerie unde învățase Charles de Foucauld.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
„Mama Natură l-a răsplătit cum se cuvine pentru profunda lui înțelegere.”
Zizi și neantul jpeg
Evadări în absolut
Intrînd în mare și înaintînd în ea, atît cît îți permiteau puterile, sfidai direct determinările.
956 08 Foto LNiculae jpg
Note şi fotografii (3)
Alte sunete vagi compun însăși tăcerea.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Capătul drumului – cum recuperăm anii ’90?
Tramvaiul 21 are o cu totul altă personalitate decît troleul 66 sau autobuzul 135.
p 19 WC jpg
Natura-n bucate
Sînt aceste panacee care promit viață lungă și sănătoasă reale sau doar o găselniță a industriei alimentare?
p 20 WC jpg
Apocalipsa la îndemînă
În orice religie, extremismul secretă o ideologie a „comunităţii aleşilor” eschatologici în luptă cu restul „decăzut” al umanităţii.
Theodor Pallady jpeg
Franciscanul de pe Bega
„Prologul” pelbartian e savuros ca un poem avangardist.
1226px Jesus walking on water  Daniel of Uranc, 1433 jpg
Aventura a doi frați ambițioși
A filozofa despre ambiție fără a ne reconsidera reperele riscă, pe lîngă prețiozitate sau cinism, să ne limiteze pur și simplu la gustul obsesiv de a parveni speculativ, intelectual, moral.
p 24 A  Vrana jpg
Cu ochii-n 3,14
Muștele femele au mai mulți neuroni decît masculii, acesta este rezultatul unui studiu recent care a observat creierul larvelor cu o tehnică inedită.
Zizi și neantul jpeg
La piscină
Pe vremuri, în anii ’70-’80, mersul la piscină era una dintre activitățile cele mai „fancy”.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Corpul
Pe la 15 ani, deja îmi pierdusem toată încrederea în mine.
p 19 Johann Sebastian Bach WC jpg
Muzica lacrimilor. Bach
Muzica nu „reprezintă“ drama christică și nu îi caută o semnificație anume: ea se naște din cutremurarea care cuprinde lumea în momentul suferinței divine și o sădește adînc în sufletul ascultătorului.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Două comentarii la Geneză
Nu puțini s-au întrebat, de-a lungul secolelor, de ce ultimele trei cărți ale „Confesiunilor” lui Augustin sînt, de fapt, o exegeză la primele versete ale „Genezei”.
p 24 A  Damian jpg
Cu ochii-n 3,14
„Cînd viața se întîmplă, puiul e tot pui.“

HIstoria.ro

image
Prea multe crize pentru o singură planetă
Luna în care vin scadenţele nu e niciodată plăcută, dar, când toate notele de plată se strâng în aceeași zi, ea este greu de depășit. Și ziua aceea pare să fi sosit, la nivel mondial.
image
Una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie, în Historia de august
Născut în vara anului 1943, mitul despre bătălia de la Prohorovka a rezistat timp de mai multe decenii, deoarece sovieticii au avut toate motivele să preamărească și să se laude cu victoriile obţinute.
image
Cum a ajuns Vlad Țepeș ostatic la Înalta Poartă
Pacea semnată în 1444 între unguri și turci îl prevedea și pe Vlad al II-lea Dracul.