Despre moarte, în lumea virtuală
De curînd, am purtat o conversaţie stranie în
, un MMORPG despre care am tot scris – Atlantica Online. După aproape doi ani şi jumătate în care am jucat constant, fără prea mari excese şi am devenit din
(în traducere liberă, pafarist) un jucător cu experienţă, mi s-a propus să fiu Chief Officer (un soi de şef-adjunct) în ghilda din care fac parte. La fel ca în viaţa reală
, şi în joc funcţia aduce cu sine o recunoaştere şi un statut. Dar şi mai multe responsabilităţi. De altfel, principalul motiv pentru care n-am renunţat la joc este comunitatea – totdeauna m-au interesat oamenii reali din spatele unor avataruri, caractere şi tipologii pe care le puteai ghici din replicile de pe chat, fără să pui prea multe întrebări despre viaţa lor reală, pentru că nu prea se face. Oameni din toate colţurile lumii, unii căsătoriţi şi cu copii, alţii studenţi, femei musulmane care joacă din plictiseală pentru că nu prea ies din casă, sud-americani emigraţi în Spania şi Portugalia, asiatici care pot face o misiune de o mie de ori fără să se plictisească, de parcă ar coase în fiecare zi acelaşi nasture, puştime simpatică, uneori chiar pensionari respectabili. Pe cîţiva dintre ei îi consider prieteni, deşi sînt conştientă că nu voi şti niciodată nici măcar cum arată.
Aşadar, regele naţiunii, Karlthegreat – un neamţ extrem de serios şi disciplinat, ca toţi nemţii, de altfel –, mă instruia pe chat cu privire la noile mele sarcini, cînd a pomenit de Afromaniac, un jucător care devenise la un moment dat o legendă. „Şi ce s-a întîmplat cu el?“ – am întrebat. „A murit.“ Textul de pe ecran m-a emoţionat fără să vreau, ca şi cum ar fi murit cineva din satul meu, să zicem. Asta ca să vedeţi ce înseamnă o comunitate, indiferent de mediul în care ea există şi se manifestă. „De unde ştii că a murit?“ „Ne-a spus că era foarte bolnav. Şi, la un moment dat, nu l-am văzut online. Mi-am zis că o să revină, dar de atunci n-a mai apărut deloc.“ „Cancer?“ – am mai întrebat eu. „Da, avea 44 de ani.“ În conversaţia mea cu Karlthegreat a urmat un moment de tăcere sau de reculegere pentru Afromaniac. Apoi, Karl a continuat: „Am mai pierdut o fată din ghildă. O nemţoaică. Avea 23 de ani.“ „Cum?“ „Nu ştiu detalii, probabil un accident. Ne spunea că trebuie să facă un drum pînă la Köln pentru nişte acte. Vineri ne-a zis:
(ne vedem luni), dar n-a mai apărut de atunci niciodată.“ „Poate că doar a renunţat la joc.“ „Nu era genul ei. Era foarte motivată să joace. Ne anunţa şi cînd lipsea două-trei zile.“ Am tăcut din nou şi se simţea tristeţea noastră dincolo de ecran, dincolo de tastatură. „Şi au mai fost şi cei doi brazilieni…“ – a reluat Karl. „Unul a murit într-un incendiu, într-o discotecă. Poţi să cauţi pe Wikipedia
.“ Am tastat rapid şi am aflat că pe 27 ianuarie 2013, în Santa Maria, Rio Grande do Sul, la ora 2 noaptea a izbucnit un incediu în care au murit 242 de oameni şi 630 au fost răniţi. „Ai găsit? Şi a mai fost un băiat care a făcut atac de cord. La 28 de ani.“ „Cum aţi aflat despre ei?“ „Aveau prieteni în
care jucau. Unul dintre ei a continuat să joace pe contul băiatului care a murit de inimă.“ Am rămas o clipă pe gînduri – cum o fi să mori şi avatarul tău din joc să continue să-şi facă misiunile,
-urile? Nu este un fel de prelungire a existenţei tale?
În viaţa reală, oamenii mor în fiecare zi. Şi tot în fiecare zi, moartea e subiect de ştire la televizor. Mor şi oameni pe care i-ai cunoscut accidental, mor şi prieteni. Însă în viaţa virtuală, unde nu există boală sau suferinţă, unde avatarul tău nu îmbătrîneşte, iar dacă este omorît de monştri, el poate fi înviat cu poţiuni, moartea capătă o cu totul altă dimensiune, e de domeniul SF. Toate aceste avataruri în care oameni reali au investit timp real din viaţa lor (uneori ani întregi), dar şi emoţii sau pasiune şi care pot capta o frîntură din personalitatea lor, căci sînt, în fond, nişte
-uri, vor continua să existe, captive în mica lor lume, la nesfîrşit.
De cîteva luni, în fiecare miercuri, la ora 9 seara, ora României, fac un raid împreună cu David, un pensionar american care are peste 70 de ani. El nu poate mai devreme, căci merge să joace bridge, în viaţa reală. Aşadar, ne dăm întîlnire la 9 fix, la intrarea în labirintul Minotaurului, a devenit deja o obişnuinţă. Raidul durează cam o oră şi de fiecare dată se desfăşoară cam la fel, pentru că fiecare ştie care e rolul lui şi ce are de făcut. Dacă reuşim să terminăm cu cîteva minute mai devreme, e o mică victorie pentru amîndoi. De fiecare dată cînd îl hăituim pe Minotaur, zăpăcindu-l cu vrăji şi luîndu-i sistematic din viaţă, mă uit la cele două avataruri de pe ecran care poartă o luptă pe viaţă şi pe moarte şi mă gîndesc la cei doi oameni reali – o femeie încă tînără din România şi un bărbat deja bătrîn din State care ucid împreună o fiară legendară dintr-o lume „paralelă“. Şi simt cum se creează o conexiune puternică între noi doi, care n-ar fi avut nici o şansă să existe în viaţa reală.
Săptămîna trecută, David m-a întrebat pe chat dacă putem amîna raidul nostru pentru joi, căci trebuie să meargă la doctor. I-am spus că nu-i nici o problemă şi i-am urat multă sănătate. Săptămîna aceasta, mi-a zis că poate stabilim o altă oră, că ia nişte medicamente şi din cauza lor nu prea poate să se concentreze la joc, în anumite perioade ale zilei. Mi-am amintit de conversaţia cu Karl, apoi m-am gîndit la David cu duioşie. Ce-o să se întîmple cînd miercuri, la ora 9, la intrarea în labirintul Minotaurului n-o să mă aştepte nimeni?
