Vîrsta de mijloc este un like?
Mă întîlnesc pe stradă cu o fostă colegă de liceu cu care am fost pentru puţină vreme în aceeaşi clasă. Nu-mi fusese prietenă, făcuse parte din grupul suspinător al fetelor cu veşnice probleme în amor. Şi cu obsesia unei siluete perfecte. Acum mă uit la ea şi constat, fără nici o urmă de invidie, că e neschimbată. O evaluez dintr-o privire, aşa cum se întîmplă de fiecare dată, în acest caz. Tendinţa oarecum firească este să te compari. Nu s-a îngrăşat deloc, ar încăpea lejer în acei blugi Motor nr. 27 după care, în fond, tînjeam cu toatele. Hai să nu exagerăm… poate într-un 28. Are un ten neted, strălucitor, şi acelaşi păr lung, bogat, pe care şi-l scutură ca pe o coamă, atunci cînd rîde. Şi e chiar acelaşi rîs de „Lasă-mă-n pace, fată! Chiar pe bune?“. Acelaşi mers, uşor legănat, cu picioarele ei puţin în X, cu mîinile un pic depărtate, ca şi cum purta o rochiţă de balet inexistentă. Cu acel mers ieşea la tablă să rezolve probleme din Gazeta matematică. Iar cînd nu ştia nimic, îşi scutura părul lung şi zîmbea sfidător. Aştepta cu creta în mînă să i se pună un 4 sau să fie „iertată“ şi trimisă în bancă, ca să continue să viseze în legea ei. De obicei, proful se uita la ea intimidat – tot acel amestec de candoare, neştiinţă şi voluptate îl lăsa fără reacţie. E greu şi pentru profii ăştia de mate atunci cînd elevele lor devin femei!
Am stat una lîngă alta, chiar la mijlocul unei treceri de pietoni din centru, şi nu ştiam ce să ne spunem. Însă nici nu puteam să mergem mai departe, ignorîndu-ne reciproc, din moment ce tot ne întîlniserăm întîmplător. Trebuia să ne dăm un raport reciproc despre viaţa noastră, evenimentele marcante din timpul care ne îndepărtase, dar care ne apropia acum ca pe nişte vechi cunoştinţe. Oricine ar avea un blocaj şi ar începe cu întrebări tipice – „Te-ai măritat?“, „Ai copii?“. Da, se măritase, avea doi copii, un băiat şi o fetiţă, a scos imediat telefonul şi mi i-a arătat. Ca şi cum această conversaţie era cumva pregătită şi telefonul setat doar pe acele fotografii cu doi copii frumoşi care se jucau împreună în curtea unei case, pe o plajă la mare, trăgeau de coşuri în supermarket şi adormeau pe o saltea în piscină. Mi-a pus chiar şi un filmuleţ cu copiii care tocmai descopereau un sconcs în vacanţa lor din Suedia. M-am uitat la clip şi am zîmbit chiar în mijlocul acelei treceri de pietoni de pe Calea Victoriei. Şi am spus, desigur: „Ce haioşi sînt!“. Iar maşinile încetineau şi ne lăsau să ne vedem de ale noastre, două foste colege de liceu, împărtăşindu-ne experienţe de viaţă.
Pentru o clipă, fosta mea colegă de liceu a reprezentat întruchiparea fericirii supreme sau cel puţin a tot ce şi-ar putea dori o femeie ajunsă la vîrsta „de mijloc“ – soţ (cu stare), casa (în oraşul Voluntari), job (la o multinaţională, „e cam rutină, dar te obişnuieşti cu ea!“), copii în diferite stadii de evoluţie şi de creştere, vacanţe programate din timp, în locuri unde nu ajunge oricine. Apoi, cînd maşinile au început să ne claxoneze, ochii au trădat-o. Mai întîi au avut o scurtă privire de panică, apoi o opacizare care s-a revărsat peste scurta noastră întîlnire. „Oare unde mi-am lăsat maşina?“ Nu m-a întrebat nimic despre ce am făcut eu în tot acest timp, apoi a tulit-o brusc, fluturînd din mînă: „Ne mai auzim pe Facebook!“.
Am traversat, în sfîrşit, strada, obsedată de ultima ei privire. Fata era aparent aceeaşi, însă privirea mi-era una necunoscută. În nici un caz nu era privirea cu care îl urmărea, prin grilajul sălii noastre de clasă, pe băiatul de la a XII-a D care juca baschet în fiecare pauză şi marca coş după coş. Nici măcar acea privire pervertită şi oarecum vinovată pe care o avea atunci cînd fumam împreună, în toaletă. Nici privirea scormonitoare şi angoasată din barul liceului, atunci cînd sorbea cola cu paiul şi încerca fără succes să fumeze, doar ca să îi arate lui X că e emancipată. Şi nici privirea „supremă“ – din timpul orelor, cînd făcea abstracţie de orice, îşi rotea un cîrlionţ pe deget şi se uita pe geam. Cea de acum era o privire goală, fără căutări, fără nuanţe. Şi mi-am dat seama dintr-odată că fosta mea colegă de liceu era, de fapt, nemulţumită de viaţă. Habar n-am din ce motive sau poate aşa, pur şi simplu. Poate că îşi dorise mai mult şi obţinuse prea puţin.
În ultima vreme mă tot gîndesc la vîrsta asta „de mijloc“ şi la întrebuinţările ei. Mi se pare din ce în ce mai mult că este o vîrstă obositoare, fără mari aşteptări şi fără regrete – pentru că eşti încă tînăr. Nu eşti la o vîrstă la care să priveşti retrospectiv, dar nici nu îndrăzneşti să te gîndeşti prea mult la viitor. Pentru că toate îţi vin oarecum de la sine şi pe nevoia de imediat. Dacă ai credite la bancă, le plăteşti. Dacă ai copii, copiii cresc. Dacă ai un concediu, ţi-l programezi şi ţi-l faci. Dacă ai o relaţie, o utilizezi într-un fel sau altul, sexual sau/şi domestic. Dacă relaţia se destramă, îţi găseşti alta, mai devreme sau mai tîrziu.
Aşa cum clasa de mijloc nu există în România, şi vîrsta de mijloc este doar un mit. Cei mai mulţi se consideră încă foarte tineri. Iar alţii se consideră deja prea bătrîni. Iar aşa-zisa vîrstă de mijloc devine cea a confirmărilor. E prezentă doar pe Facebook sau pe o trecere de pietoni de pe Calea Victoriei, cînd o fată din liceu îţi arată pe un telefon smart ceea ce a realizat ea – copii, soţ, casă, vacanţe – şi te întreabă din priviri: oare e suficient? Ar fi trebuit mai mult?
