De cartier

Magazinul mic şi mixt, de la colţ de stradă, deschis pînă noaptea tîrziu, uneori chiar „deschis veşnic“ (cum spun cîteodată moldovenii), de unde îţi poţi cumpăra oricînd o bere, o sticlă de ulei, o ciocolată, dar şi unde poţi socializa cu vecinii, există în topografia urbană a multor popoare. Şi în cultura lor „de cartier“. În Franţa şi în Belgia, le-am cunoscut pe cele cu patroni arabi – unii zîmbitori şi gentili, alţii încruntaţi şi plictisiţi, depinde de firea omului. Încă de la intrare te izbea mirosul unor condimente exotice şi necunoscute, dar şi al fructelor uşor fanate. Tot prin ţările occidentale, le-am descoperit pe cele ale asiatiacilor, prietenoase, înţesate cu tot felul de produse inadmisibil de ieftine, la limita termenului de expirare. În Portugalia, aşa-zisele buticuri erau, în acelaşi timp, şi minicîrciumi cu două-trei mese afară, la care şedeau bătrîneii care locuiau în casele alăturate, beau o cafea sau un pahar cu vin. Cele din Bulgaria sînt asemănătoare cu ale noastre, înghesuite şi utile, bine garnisite la capitolul băuturi alcoolice, unele au un vag miros de dezinfectant, tip magazin second-hand. 

Aşadar, nu noi am inventat „buticurile“. Şi nici buticăreala. Totuşi, stilul românesc are încă ceva aparte, care ţine de tranziţia din anii ’90, de capitalismul de trotuar şi de cumetrie. Încă mai există ţigări la bucată, încă vînzătoarele pufnesc nemulţumite – „N-am să vă dau rest!“, aşa că trebuie să schimbi bani în altă parte, sau primeşti lame de gumă şi bomboane pe post de monede, încă mai există caiete cu datornici şi bere cu sticlă „la schimb“ sau cu „garanţie pe sticlă“ (pentru care primeşti o bucăţică de carton pe care scrie o sumă). Iar cele nonstop încă mai adună în jurul lor, la ore mici în noapte, toţi homeleşii pe o rază de un kilometru, în speranţa că vor primi cîte ceva, sau pur şi simplu din dorinţa de a se aciua în apropierea unui loc „viu“, cu lumină şi căldură.  

În ultima vreme, buticurile sînt sufocate de lanţurile de magazine Mega Image Shop & Go unde, e adevărat, comerţul se face mai civilizat. Însă multe dintre ele reuşesc, cum-necum, să supravieţuiască. Îmi amintesc vremurile cînd Calea Moşilor nu era altceva decît o înşiruire de tarabe şi de coşmelii din tablă. Aproape fiecare scară de bloc era pe jumătate ocupată (cu acordul proprietarilor, desigur) de navete de bere şi baxuri de Coca-Cola. Pe atunci, frecventam buticul domnului P., care a rezistat din 1992 pînă prin 2010. După aceea, chioşcul s-a transformat, pentru puţin timp, în Servicii Funerare; acum e un mic aprozar stradal. La domnul P. găseam vinul dulce de Recaş, care abia apăruse pe piaţă. Şi-l găseam uneori şi pe domnul P. la geam, inspectînd strada, povestind despre micile lui afaceri, aproape toate eşuate, despre mafia negustorilor mărunţi şi despre şpăgile care se dau la primărie. Însă mai mult mă împrietenisem cu doamna Coca, cea care era „de noapte“. Uneori, stăteam cu ea preţ de două-trei ţigări, ca să-i mai ţin de urît, după ce ultimele tramvaie 21 trecuseră de mult spre depou. Există un timp mort al buticurilor, cel între 12 noaptea şi 5 dimineaţa, în care vînzătoarea ori cască gura la strada pustie, ori rezolvă integrame, ori se uită la micul televizor din dotare.  

Apoi, m-am mutat pe un alt segment de Calea Moşilor şi am început o viaţă nouă, cu buticuri noi. Ciudat cum îţi poţi delimita spaţiul şi drumurile în funcţie de aceste mici stabilimente! Am uitat ceva? Ah, da, ţigări şi apă, trebuie să trec şi pe la butic. Toţi pensionarii din noul meu bloc au suferit cînd s-a desfiinţat minimarket-ul de la colţ, de lîngă Croitorie, unde „aveau de toate“. Da, dar aveau şi două vînzătoare ciufute, care îl alungau periodic pe bietul Tomiţă, cel care trăia în ghenă (s-a şi prăpădit între timp), de parcă le-ar fi trecut pragul un lepros. Şi mereu dădeau rest în gume şi caramele. M-am bucurat în sinea mea cînd noul Mega care a apărut peste noapte lîngă minimarket a triumfat. Şi m-am mutat din nou. 

Pe strada unde locuiesc acum am dat peste buticul ideal. Un fel de rege al minimarket-urilor bucureştene. De ceva vreme, am renunţat să-mi mai fac cafea la ibric, doar pentru a-mi găsi drum în fiecare dimineaţă pînă la colţul străzii. Primesc paharul de carton „la pachet“ cu zîmbetul doamnei D. Urmează micile amabilităţi şi politeţuri care, treptat, devin plăcute obişnuinţe: „Cum vă simţiţi, domnişoară?“, „Ce mai face mama?“ Nu e un automatism lipsit de sinceritate, este un interes real. Şi aşa se poartă doamna D. cu toţi clienţii săi, pe toţi îi ştie pe nume, le cunoaşte preferinţele, chiar dacă e vorba doar de „o pîinică la 1 leu“.  Dacă nimereşti şi peste soţul doamnei D., ai parte de şi mai multe ghiduşii care îţi înseninează ziua. Nicăieri, în vreun alt magazin de cartier, n-am întîlnit oameni mai normali ca aici. Care să nu pară înveninaţi de tot soiul de frustrări sau împovăraţi de griji – atitudinea tipică a comerciantului român, care „se răzbună“ pe client. Poate secretul lor este faptul că au o afacere de familie. Însă şi băiatul care vinde după-amiaza este de-o seninătate deplină. De multe ori, îl găseşti cîntînd. Într-un final, pînă şi homelesul buticului (căci trebuia să aibă unul) mi-a devenit simpatic. Ca să nu le mai pomenesc pe cele două pisici care ţi se freacă de picioare şi torc. În concluzie, dacă s-ar face negoţ peste tot în România ca în minimarket-ul fără nume al doamnei D., am putea vorbi cu adevărat despre „lucrul bine făcut“. Pentru că aşa îmi imaginez eu magazinul de lîngă casă – locul în care te simţi „ca acasă“.