De ce să (mai) scriem despre comunism

Am copilărit în anii ’80, aşadar am crescut într-un timp în care oamenii din jurul meu aveau o singură preocupare majoră – aceea de a-şi procura cele necesare traiului de zi cu zi. Nu ştiu dacă tinerii şi adolescenţii de azi pot înţelege formulări de tipul „nu se găseau de nici unele“, la adevărata lor dimensiune. În fond, e un scenariu halucinant şi apocaliptic pentru ei – să intre într-un Mega Image, de pildă, şi toate rafturile să fie goale. Sau să le fie sete pe stradă şi să caute o ţîşnitoare ca să bea apă, în loc să-şi cumpere o cola de la primul butic.

Prima mea amintire, de pe la 3 ani, este una legată de o coadă la cafea. Desigur, la vîrsta aceea eu nu beam cafea, însă femeia din vecini care avea grijă de mine în vreme ce părinţii mei erau la serviciu (pe vremea aceea bonele încă nu „se inventaseră“) mă căra după ea la toate cozile din cartierul Militari. Poate că aş fi meritat o primă amintire mai simpatică, dar asta a fost. Un şir interminabil de oameni, uriaşi, din perspectiva mea, şi văzuţi din spate, care se mişcau mult, mult prea încet, un cer albastru de iunie, parterul unui bloc şi, în depărtare, un soi de reclamă a locului unde trebuia să ajungem – o ceaşcă de cafea aurie, pe un fond negru, aşa cum sînt acum crucile verzi şi luminoase de pe la farmacii. 

Obsesia oamenilor de atunci nu era strict legată de mîncare, cît de toate acele lucruşoare oarecum indispensabile vieţii de zi cu zi de care trebuia, cumva, să facă rost. Benzină. Becuri. Hîrtie igienică. Baterii. Detergent. Ţigări. Deodorant. Vată medicinală. Şi multe altele. Însă, e adevărat, mîncarea era pe primul plan, începînd cu alimentele „de bază“ (ulei, făină, zahăr, carne, ouă). Copil fiind, eram conştientă că procurarea „mijloacelor de subzistenţă“ era un soi de hunting pentru adulţii din viaţa mea. Ca în jocurile de pe computer, de acum. Adică ieşeau pe stradă şi era musai să vină acasă cu cîte ceva şi cu acel rînjet de satisfacţie al misiunii îndeplinite. Şi, tot ca-n jocuri, exista şi cîte un quest: mai întîi ca un zvon că „s-ar da ceva“, undeva, apoi oamenii care începeau să se strîngă îşi lăsau rînd, plecau ca să afle zvonuri şi din alte părţi, aşa că, uneori, coada se muta la două blocuri mai încolo. Era o mişcare haotică de amuşinare, ca aceea a unei haite de cîini vagabonzi flămînzi, care se învîrte în cerc. 

Însă mai existau şi trocuri. Bunica mea era croitoreasă, de pildă. Cosea fuste, cu „materialul clientelor“, pentru femei de la ţară, de pe lîngă Cluj, care îi aduceau găini vii, smîntînă sau lapte. În vreme ce ea avea o mică afacere „de apartament“, bunicul meu nu se putea dezlipi de cozile de la complex. Era un motiv de socializare, de a se întîlni cu ceilalţi veterani de război, de a mai rămîne după „îndeplinirea misiunii“ la una mică, la bufet, drept

. Bunicul meu a murit cu nostalgia cozilor, le avea în sînge. Îţi mai poţi imagina, tu, adolescentule, că poţi sta la o coadă de patru ore la Mc, ca să capeţi o porţie mică de cartofi „pe raţie“, însă tu stai, de fapt, doar ca s-o vezi mai îndeaproape pe fata de la blocul 7D care şi-a ţinut rînd ceva mai în faţă? 

De ce am scris acest text? L-am scris pentru o fetiţă din Ploieşti, din clasa a VII-a, cu care m-am împrietenit pe Facebook, după ce am făcut o vizită în şcoala lor şi am citit din cartea mea

„Cf? Vreau sa va intreb ce v-a determinat sa scrieti despre comunism?“ Şi pentru că nu i-am răspuns imediat, a insistat: „Ce faceţi, de ce mi aţi răzbuna la mesaj?“ Mai jos: „raspuns“. (e vorba de opţiunile multiple de redactare pe care ţi le dă soft-ul). Şi atunci m-am întrebat: de ce naiba mai scriem noi despre comunism? Şi pentru cine? Ce importanţă mai are? Păi, are, pentru că fiecare dintre noi îşi are cîte o ancoră undeva şi uite că s-a întîmplat ca ancora mea să fie „în comunism“. Cîteodată mă gîndesc la acel „comunism“ ca la un timp fals, un timp netrăit, pentru că eu acum sînt o cu totul altă persoană, de pildă, o persoană care poate să nu mai aibă nici un strop de zahăr în casă şi să nu intre în panică, pentru că ştie că oricînd se poate duce la magazin ca să cumpere zahăr. Altădată, îmi dau seama că o parte din angoasele şi fricile mele de acum îşi au rădăcini chiar acolo, „în timpul comunist“.

Scriem despre comunism pentru noi, ca să nu uităm. Ca să ne recuperăm vieţile (în cazul meu, copilăria) care au rămas cumva captive acolo. Dar mai cred că scriem despre comunism pentru ei – pentru generaţia fetiţei din Ploieşti care mi-a pus o întrebare cît se poate de sinceră. Şi, poate, pentru generaţiile ce vor urma. Ca să afle şi să capete şi ele această experienţă, cumva indirect. Printre altele, i-am răspuns fetiţei cam aşa: „Ştii şi tu că viaţa e alcătuită din detalii care se uită uşor… comunismul în sine poate să pară pentru voi un fel de poveste horror pe care n-o ştiţi decît din amintirile părinţilor, ale bunicilor, deşi vă despart de acea perioadă doar 25 de ani. E puţin. Aşadar, am scris mai mult pentru voi, ca să vedeţi că şi în comunism exista un soi de viaţă, că relaţiile dintre oameni erau cam acelaşi, chiar dacă nu beau Coca-Cola şi, în loc de burgeri de la Mc, mîncau pateuri calde cu brînză etc.“ Mă aşteptam ca acea conversaţie să continue, fetiţa să vină şi cu alte întrebări, să aibă o curiozitate vie, reală, dar nu s-a întîmplat aşa. Recunosc, am fost puţin dezamăgită. Mi-a trimis un mesaj, însă, din nou, după o vreme: „Cf ce ati mai zcris? Scris. Scuze.“