Oamenii din cealaltă capitală

Nu ştiu cum s-au potrivit lucrurile, într-un mod fericit, aş zice (Festivalul

şi altele), încît, în ultimii ani, am tot ajuns la Alba Iulia. Un oraş pe care nu-l cunoşteam deloc înainte, de care nu mă lega nimic în afară de informaţii „de manual“, oraşul Unirii – a lui Mihai Viteazul – apoi al anului 1918, al lui Horea, Cloşca şi Crişan, un oraş cu o cetate pe care o vizitasem pentru prima oară în 1998 şi găsisem aici ziduri în ruină, bălării şi o unitate militară, doar nişte rămăşiţe abandonate ale altor timpuri. Despre modul spectaculos în care a „evoluat“ Cetatea Alba Carolina probabil că ştiţi, aşa cum ştiţi şi despre cum s-au cheltuit inteligent nişte fonduri europene. Cetatea e acum impecabilă şi, pentru că am urmărit parţial întregul ei proces de restaurare, mi-a devenit şi extrem de familiară şi într-un fel dragă, ca şi cum i-aş aparţine. Cunoscînd locurile, am ajuns să observ şi să apreciez detalii care, probabil, pentru un nou venit n-ar însemna nimic.  Statui noi şi aproape „interactive“ în Cetate, pentru că toată lumea se pozează cu ele, iar noaptea, cînd totul e pustiu, populează într-un mod decent aleile. O piramidă din sticlă (ca la Luvru?) care marchează vestigiile şi pe care unii localnici o „confundă“ cu o staţie de metrou. Mai multe terase adăpostite în căruţe artizanale. Şanţurile restaurate – un imens teren de joacă pentru copii, rolleri, biciclişti. Schimbarea zilnică a gărzii „imperiale“ căreia am ajuns să-i cunosc traseul, ritmul, mişcările, inedită pentru cei care vin aici pentru prima oară, reconfortantă pentru localnici, pentru că face parte din inima Cetăţii care bate, împarte timpul zilei în două. Nici o schimbare în repertoriul de seară al cîntăreţului de la Hotel „Cetate“, al cărui unic hit te poartă cu gîndul la litoralul anilor ’80 – „Ce seară minunată!“. Speranţa că în curînd Palatul Principilor va aparţine şi el acestui „traseu“, după ce va fi renovat. Un ochean prin care nu vezi nici aproape, nici departe. Trei în unu, trei cetăţi suprapuse una peste alta, ca un tort festiv, un castru roman, o cetate medievală, una austro-ungară. Fascinaţia ideii că dacă ai săpa undeva, oriunde, e imposibil să nu găseşti ceva – un zid, cioburi de ceramică, o cadă de baie, monede… cum o fii să locuieşti într-un oraş unde s-a trăit atît de mult „dedesubt“ şi în atîtea straturi? Vrei să bei o bere în relaxanta grădină a terasei de la Poarta 1, cu flori, copaci şi hamacuri, pe care o ştii de anul trecut şi ţi se spune că deocamdată „nu se mai poate“, terasa e închisă, cei de la muzeu au găsit „ceva vestigii“ şi sapă. Şi nici măcar nu poţi să te superi, aşa cum te-ai supăra dacă în locul unei terase din Bucureşti ar apărea peste noapte o parcare… te îndepărtezi cu un soi de respect, laşi vestigiile să fie scoase la lumină în linişte. 

Însă dincolo de spaţiul propriu-zis, oamenii din Alba Iulia, acei albaiulieni pe care îi priveam ca pe nişte „străini“ din mijlocul ţării, la început, neîndrăznind să-i compar nici cu clujenii copilăriei mele, cu vocea lor cîntată şi cu o tărăgăneală dulce a vieţii, nici cu moţii din Apuseni, au ajuns şi ei să-mi fie dragi. Îşi (re)descoperă Cetatea în fiecare zi, cu aceeaşi bucurie pe care o are orice vizitator. O traversează dimineaţa în drum spre serviciu. O străbat cu bicicletele. O folosesc pe post de decor pentru fotografii de nunţi, dar şi pentru idile adolescentine pe care le surprinzi pe băncile retrase, la căderea întunericului. Oamenii „învaţă“ să-şi bea cafelele, sucurile, berile, „la stradă“, în Cetate, şi să urmărească alţi oameni, turiştii, care vin şi pleacă. Cum ar fi englezii „seniori“ care s-au vărsat dintr-un autocar, într-o zi de miercuri. Toţi acei domni şi doamne de peste 70 de ani, însă într-o formă fizică de invidiat, cu pălării cochete şi cu ochelari de soare, care au cotropit o terasă, şi-au luat cafele şi

-uri, şi-au făcut unii altora complimente şi, împreună, au admirat Cetatea. Toată această „normalitate“ a plimbării prin lume, a excursiilor în străinătate într-un grup organizat, cu care românii, mai ales cei de vîrsta a treia, din păcate, nu sînt obişnuiţi. 

„Încă nu ne vine să credem că avem un astfel de loc“, mi-a spus o doamnă trecută de 40 de ani din Alba Iulia. Mi-amintesc vag de prima mea „excursie“ din 1998, cînd am urcat pe un deal, am văzut nişte ziduri în paragină şi am băut o bere locală, ieftină, la un chioşc din tablă. În timpul săptămînii, dacă nu e nici un festival, puţin după 11 seara, Cetatea e pustie. Ai senzaţia că te plimbi printr-un decor de film, abandonat de puţină vreme de către echipa de filmare. La o terasă, un grup de tineri albaiulieni a întîrziat la o bere. Vorbesc despre facultăţile la care au fost – în Cluj sau Bucureşti –, apoi unul dintre ei explică de ce s-a întors acasă, în Alba Iulia. Probabil că şi eu m-aş întoarce dacă aş avea la ce. Şi ei au. Apoi schimbă subiectul, pomenesc de Tîrgul de Carte care va începe peste cîteva zile şi că vor veni Mircea Cărtărescu şi Radu Paraschivescu. Un băiat le povesteşte celorlalţi despre

şi despre cît de mult i-a plăcut cartea. Apoi spune că va merge la tîrg, ca să-i ceară lui Radu Paraschivescu un autograf. Sînt copii citiţi care au habar despre ce se întîmplă în lumea culturală de la noi. Conversaţia lor m-a bucurat. Alba Iulia nu s-a schimbat doar la exterior, Cetatea nu e doar o fantoşă care atrage turişti străini. Treptat, se schimbă şi interiorul, mentalităţile.