Colonel în rezervă

După retrocedare, colonelul a fost evacuat din podul casei unde a trăit o viaţă şi a primit o garsonieră la bloc, cu o chirie simbolică. A adus cu el un cufăr mare şi o colonie întreagă de gîndaci care s-au adaptat atît de bine în noua locuinţă încît, în scurtă vreme, au invadat tot palierul de la etajul şapte, înmulţindu-se rapid şi făcîndu-şi cuiburi în toate găurile din ziduri, inclusiv în cele pe unde treceau cablurile electrice, fapt ce a produs, la un moment dat, o pană de curent. Colonelul, în schimb, s-a adaptat mai greu. Cămăruţa sa era atît de îmbîcsită şi de înţesată de lucruri, încît probabil că dădeau pe dinafară, aşa că lăsa mai mereu uşa de la intrare deschisă. Îl puteai vedea în maiou şi izmene cum stă pe pat şi se gîndeşte la ale lui, uneori nu se mişca ore întregi, nu tresărea nici măcar atunci cînd cineva ieşea din lift sau cînd venea fata cu „lumina“, era pierdut în alte timpuri, unde punea la cale vreo campanie de cucerire. De altfel, avea ceva de erou tragic din filmele de război, cel care înfruntă gloanţele cu pieptul gol şi moare, inevitabil, la final. Totuşi, în viaţa sa de zi cu zi, era un bătrîn oarecare, destul de discret faţă de alţi pensionari din bloc, căci nu impunea reguli, nu era deranjat, de pildă, de muzica dată prea tare care se auzea, uneori, din garsoniera noastră. Iar eu mă prefăceam că nu mă deranjează faptul că îşi scutura toate preşurile din casă (şi erau multe) peste balcon, la ora cinci dimineaţa. Vara, cînd toate geamurile blocului erau deschise, te trezea din somn, se auzea ca şi cum o pasăre monstruoasă fîlfîie din aripi, gata să-şi ia zborul. Uneori, îl surprindeam aplecîndu-şi capul pentru a arunca o scurtă privire în camera noastră ca să vadă ce facem.  Însă viaţa într-un bloc comunist de garsoniere este în general lipsită de intimitate. Te transformi într-un martor al suferinţelor tuturor, mai ales ale acestor oameni bătrîni şi singuri care nu mai aşteaptă nimic. Faţă de plînsetul surd care se auzea uneori pe la trei noaptea din garsoniera de deasupra, scuturatul preşurilor era chiar reconfortant.

Într-o vreme, pe colonel îl vizita o tînără despre care îmi închipuiam că-l ajută cu una- alta, îi face cumpărături sau curăţenie, sperînd că-i va moşteni garsoniera. N-o văzusem niciodată, însă îi auzeam vocea prin perete. Venea cam o dată pe săptămînă şi cei doi purtau o lungă conversaţie pe două tonuri – unul grav, al colonelului, altul mai subţire, plin de vioiciune, al ei. Fata vorbea mult, povestea, rîdea, el o aproba, mai dădea cîte o replică. N-auzeam niciodată ce-şi spun, doar acel zumzet de voci întretăiate. După ce pleca, timp de cîteva zile, colonelul era un alt om. Mai tînăr, mai plin de energie. Chiar se hotăra să iasă din casă, deşi de obicei nu prea ieşea, decît poate pînă la supermarketul din colţ. Îl întîlneam în cartiere necunoscute, mergea ţanţoş şi într-un ritm alert, proaspăt bărbierit, însă cu părul vîlvoi, cu cămaşa ruptă la un umăr. Odată, avea o rană urîtă la cap. L-am întrebat ce a păţit şi mi-a răspuns simplu: „Am căzut!“ Colonelul nu se atingea de alcool, căzuse pur şi simplu. Avea în privire ceva sălbatic. Nu am aflat niciodată ce făcea, de fapt, în aceste escapade ale sale. Dacă îşi regăsea vechile drumuri, amintirile, dacă umbla după potcoave de cai morţi sau dacă era gelos şi o urmărea pe fată. 

După un timp, ea n-a mai venit, probabil că se lămurise că garsoniera nu era a lui şi că nu avea ce moşteni. Şi atunci cui să-i mai pese de un bătrîn singur şi sărac? În primele luni, era plin de speranţa că o va revedea şi îşi întreba vecinii: „Nu ştiţi ceva de Alina? N-a mai fost pe la mine… ce s-o fi întîmplat cu ea?“ Nimeni n-o cunoştea pe Alina, în afară de mine, care îi auzisem vocea prin perete, aşa că toţi credeau că ea există doar în imaginaţia lui şi îl priveau cu milă, ca pe un ţicnit. Aproape un an a tot pus întrebări despre ea, pînă cînd s-a lămurit că Alina n-o să mai vină niciodată. Şi atunci a căzut într-o stare de apatie, un soi de depresie, plină, însă, de seninătate. Nu cred că s-a resemnat vreodată. Odată, m-a întrebat dacă nu vreau să mă mut cu el. „Hai să dărîmăm acest zid şi să ne unim garsonierele! Am pensie mare, o să te îmbrac din cap pînă-n picioare, ai să vezi!“ Am refuzat politicos. I-am reamintit la fel de politicos că am deja un prieten. S-a uitat la mine descumpănit. A doua zi, prietenul meu i-a făcut cadou o pereche de pantofi. S-a bucurat. I-a spus că nu-i ajunge pensia şi că nu-şi permite să mănînce carne decît o dată pe săptămînă. Deşi era bolnav, era diabetic. Dinspre garsoniera lui venea mai mereu un miros fetid al unor fierturi de oase pe care şi le fierbea zilnic pe post de supă. 

M-am mutat din acel bloc de garsoniere – care a fost multă vreme un blestem, dar şi o sursă constantă de inspiraţie. Nu mai ştiu nimic de colonel, probabil că a murit între timp. Însă de fiecare dată cînd mă gîndesc la bătrîneţe, în ceea mai tristă dintre variantele ei, mă gîndesc inevitabil la el. Cum o fi să te simţi atît de singur încît să-ţi scuturi preşurile la ora cinci dimineaţa doar pentru a-ţi alunga singurătatea? Şi să aştepţi la nesfîrşit o fată tînără cu o voce ca un ciripit de pasăre care n-o să mai vină niciodată?