MASS COMEDIA

Ne-am jucat jumătate de oră de-a „fuga“ în Occident. Apoi, ne-am îndreptat spre poartă. A fost cea mai dureroasă întoarcere a mea în țară. Atunci mi-am dat seama că în curînd voi atinge acel prag de vîrstă la care nu-mi voi mai dori să plec nicăieri, la un mod impulsiv și inconștient.

În ultimele zile, știrile despre Kanal D lider de audiență în prime-time, cu sau fără Bahar, noul serial turcesc, se înmulțesc. Sub ele se ascunde faptul că producțiile cu potențial ale Antenei 1 și PRO TV nu au intrat încă în grilă. Ce ne așteaptă din primăvară? Dar din toamnă?

Am moștenit o cutie de bijuterii a unei mătuși îndepărtate, tanti Geta. Am purtat-o cu mine prin toate casele în care am locuit. Are capacul legat cu sfoară, o sfoară veche, galbenă, aproape destrămată. Țin în ea tot felul de fleacuri și o deschid arareori.

Nu toate site-urile obțin însă venituri din publicitate în același mod – sau cel puțin, nu din publicitatea strict românească. Un Efemeride.ro, binecunoscut pentru gogoșile care apar și reapar în newsfeed-urile noastre de Facebook, e într-o zonă mai puțin vizibilă a Internetului.

La școală, pedepsele corporale erau cu duiumul: tras cu linia la palmă, tras de urechi pînă cînd se înroșeau, tras de perciuni, lovit cu catalogul în cap etc. În fiecare școală exista cel puțin un profesor care aplica astfel de metode.

Dacă aveți un televizor inteligent, IoT-ul a intrat deja la dumneavoastră în casă. Și, în timp ce beneficiile acestei subrețele care depășește vechea rețea sînt uriașe, felul în care ea va modifica lumea e greu de anticipat și include riscuri.

Un amic îmi arată plin de mîndrie, pe telefonul mobil, poze cu viitoarea lui casă. „Uite, ăsta era terenul inițial, sînt o mie de metri, dar nu se vede decît partea din față. Aici o să vină gardul, îl facem la sfîrșit… Uite cum arată fundația! Uite-mă și pe mine cu muncitorii…“

Farmaciile la care se găsește altceva decît prescrie doctorul sînt ceva interesant: ele sînt, în orice caz, pline. De alte lucruri și, evident, de alți pacienți. Lucrurile sînt tot felul de smacuri, cosmetice și nenumărate suplimente alimentare, așezate în primele rafturi, chiar sub nasul clientului plătitor.

Pe ecranul lui Diamant se difuzau uneori emisiuni „în culori“ (sau cel puțin așa anunța o prezentatoare), iar eu mă zgîiam la ecran încercînd zadarnic să disting acele culori, strecurate în imaginile alb-negru. Culorile le-am văzut tîrziu, pe la sfîrșitul anilor ’80, cînd Diamantul a fost înlocuit cu un Elcrom.

În 2014 și 2015, deținuții din România au publicat nu mai puțin de 415 lucrări științifice, lucru care le-a scurtat timpul de detenție cu 415 luni, a socotit pentru noi The Guardian, justificîn­du‑și pe deplin numele bicentenar. Revoltător, nu?

Nu-mi doresc să ningă. Zăpada nu-mi mai spune nimic, nu mai reprezintă o tentație, ba dimpotrivă. Atenționările de cod galben de la buletinele meteo mă îngrijorează de-a dreptul. O fi unul dintre primele semne de îmbătrînire. Sînt aproape fericită dacă prin 15 ianuarie constat că n-a nins mai deloc.

Cît face? „Păi, sînt 21 de stații, o nimica toată. Faci o juma de oră, că acum e liber prin oraș.“  Accept, fără să știu ce mă așteaptă. Mă urcă în tramvai, îmi face cu mîna.

Sfîrșitul anului e perioada cînd presa publică diferite recapitulări și prognoze. Fiindcă fac asta de mai mulți ani în privința pieței media, mi se pare cinstit să reiau ceea ce scriam în Dilema veche la sfîrșitul lui 2014, pentru ca să vedem unde am prognozat corect și unde am greșit.

La petrecerile tinerilor, mamele puneau pe mese, alături de chifteluțe și de ouă umplute, și boluri cu mănunchiuri de țigări, la discreție, Rothmans din acelea „cu aur“ la filtru. De lux. Iar proful de română stătea pe pervazul ferestrei din clasă, în timpul tezelor, fuma Mărășești și era un dur.

Moda lui „Vezi aici“ și „N-o să-ți vină să crezi ce pierzi dacă nu dai click“ s-a generalizat pe Internetul românesc, și nu numai. Noi te învățăm cum să afli ce prostii se ascund, și cum se ascund, sub asemenea titluri, dar fără să-ți donezi prețiosul click, pornind de la cîteva exemple.

Un jazz adaptat, „de sezon“ – „Santa Claus is coming to town“. Și suna al naibii de bine. La un colț, mă întîlnesc cu protagoniștii. Sînt doar trei – doi suflători (clarinet și trompetă) și o chitară, însă par o întreagă orchestră.

Tulburări de atenție, dificultăți de învățare, probleme cu somnul și cu alimentația. Dacă ne uităm mai atent la ceea ce spune AAP, vedem că problema copiilor care se uită la televizor e mai degrabă cea a adulților care se uită la televizor împreună cu copiii, lăsați în plata Domnului alături, pe canapea.

Există niște lucruri în realitatea noastră imediată pe care co­piii încă de la 4-5 ani le observă și le percep ca atare, ar trebui ca textele pentru copii să corespundă acestei realități. Nu trebuie să idealizăm, să cosmetizăm, pentru că astfel copiii își vor face o imagine greșită asupra lumii în care trăim.

1 Decembrie, Ziua Națională a României, se sărbătorește la PRO TV. E numai o șmecherie de marke­ting a lui Adrian Sârbu sau mai mult de atît?

La intrare a trebuit să ne descălțăm, deși afară nu era nici ploaie, nici zloată. Dar așa se face.  Apar și ceilalți, cu cadouașele lor pline de funde, pe care le lasă în hol, la intrare. Știu exact ce conțin – sticle, parfumuri ieftine, lenjerie de ras, set lamă de ras + aftershave + deo.

Teoriile conspirației care au circulat după incendiul de la Colectiv și deruta informațională care a urmat atentatelor de la Paris au făcut publicul larg să-și pună problema intoxicărilor, minciunilor și prostiilor de care ne împiedicăm la fiecare două linkuri postate pe Facebook. Cum ne vindecăm de derută?

Mi-a­mintesc că mi-am petrecut mai bine de oră într-o gară din Bruxelles, la o cafenea, doar uitîndu-mă la trecători și minunîndu-mă de naturalețea gesturilor, de atitudini. Oameni din toate colțurile lumii erau adunați aici și mulți dintre ei își afișau originile, apartenența: turci, indieni, africani, arabi, asiatici.

Ştirea e relatarea unui fapt nou sau nou revelat, spune plicticoasa definiție care se predă în facultățile de jurnalism. Ca să scape de plictiseală, presa românească a ieșit însă din cadrele strîmte și neimaginative ale acestei definiții, cu o serie întreagă de inovații.

După tragedia de la Club Colectiv și mitingurile de protest, Facebook-ul și site-urile-petardă s‑au umplut de o serie întreagă de dezinformări sau intoxicări. Deși pare la mintea cocoșului că toate aceste povești nu sînt adevărate, există oameni civilizați care ajung să creadă în ele, în lipsa informației.

Cu o zi în urmă fusese online, făcuse glume pe chat, era vorba despre un om viu, în spatele unui nickname, al unui avatar. Amicul său ne-a povestit despre tragedia din Brazilia. Ulterior am intrat pe net, am urmărit știrile mai multă vreme, acele știri dintr-o țară îndepărtată care nu ajung niciodată pînă la noi.

Faptul că și media s-a mobilizat, la maximum, după tragedia de la Club Colectiv, e la urma urmei firesc. Merită însă consemnat faptul că, în general, presa a relatat cu acuratețe și relevanță ceea ce s-a întîmplat. Cu unele excepții.

De multe ori mă bucur că primii 11 ani din viața mea s-au petrecut într-o dictatură comunistă – o perioadă suficient de scurtă ca să nu mă marcheze definitiv, dar suficient de lungă ca să înțeleg ceva din ea sau cel puțin din lucrurile mărunte din care acel comunism inuman al anilor ’80 era construit.

În percepţia generală, calculatorul şi acel sos adictiv în care se bălăceşte, Internetul, sînt un echivalent contemporan al Lămpii lui Ilici. Totuşi, la fel cum nici calculatorul nu mai e calculator în ultima vreme, ci mobil sau tabletă, nici Internetul nu mai e ce-a fost.

Ultimul tren care pleacă din Sinaia spre Bucureşti este la ora 21,37. L-am verificat pe Mersul trenurilor de pe Internet: este un Interregio care vine de la Cluj-Napoca. Dacă îl pierzi, rămîi în Sinaia pînă pe la 5 dimineaţa. De aceea m-am grăbit spre gară cu vreo 40 de minute înainte ca el să sosească.

Producţiile turceşti aduse de Kanal D în România s-au extins pe mai multe posturi TV autohtone, inclusiv PRO TV, deşi în lumea anglo-americană serialele TV (sau online) au devenit în ultima vreme locul unde creativitatea, actorii şi regizorii unui Hollywood cam secătuit se repliază cu folos.

Puteai fi oriunde sau… nicăieri. Nu te simţeai „ca la ţară“, dar nici ca-n Bucureşti. De aceea îmi pun din ce mai des întrebarea, pentru că oraşul fiecăruia dintre noi este în primul rînd spaţiul care ne înconjoară, vecinătatea – de fapt, unde locuim?

Tehnologia alienează, deturnează, îmbolnăveşte la cap. Am făcut un inventar al cîtorva idei de felul ăsta, legate de Internet şi calculator. Totuşi, pînă la urmă, dracul nu e chiar atît de negru.

Pe migranţii noştri îi recunoşti din prima pe Aeroportul Otopeni, care a devenit pentru ei un loc la fel de familiar ca gara de la Crivina sau orice altă haltă de navetişti de pe ruta Bucureşti-Ploieşti.

După o serie de experimente nu foarte reuşite, gen Lecţii de viaţă, PRO TV a intrat în toamna aducătoare de audienţe şi bani din publicitate cu o grilă conservatoare: două zile de Master Chef, lunea şi marţea, urmate de Visuri la cheie, miercurea, Las Fierbinţi, joia, şi Vocea României, vinerea.

În casa de la Bucureşti îmi amintesc, încă din copilărie, sticla de vin pe masă – vinul de Alimentara de pe vremea lui Ceauşescu, apoi diferite vinuri postdecembriste, unele de import.

Aţi încercat vreodată să gătiţi o reţetă tradiţională românească după Radu Anton Roman sau Sanda Marin? Dacă da, ştiţi că rezultatul e din cale-afară de familiar, exclude orice fel de revelaţie. Şi, în general, contrazice toate poncifele moderne despre mîncat sănătos.

I-am cunoscut de curînd pe bicicliştii din Berlin, iar acest personaj colectiv, perfect adaptat oraşului, m-a impresionat. E drept că m-a impresionat şi fluiditatea traficului şi, uneori, chiar absenţa lui, la anumite ore, considerate în Bucureşti „de vîrf“, cum ar fi miezul zilei sau seara, după 9.

Totul începe şi se termină pe Facebook: acolo ne dedulcim, mai nou, şi la o bună parte din consumul de conţinut zilnic. Problema e că, pe acelaşi Facebook, spre noi vin o serie întreagă de minciuni gogonate, intoxicări sau prostii pure şi simple, dinspre site-uri mici şi rudimentare.

De fiecare dată cînd sînt în vacanţă sau într-o călătorie, încerc pe cît posibil să nu ratez micul dejun de la hotelul unde m-am cazat. Iar motivul nu este unul financiar – o masă gratis sau inclusă în preţul camerei. Acasă rareori am parte de un mic dejun aşa cum ar trebui, din grabă sau neglijenţă.

Pe PRO TV, la Ferma vedetelor, Dan Helciug şi Vica Blochina fac concurs de spart cărămizi din chirpici sau ceva asemănător – dacă primul e cîntăreţ, claim-ul la celebritate al celei de-a doua e statutul vremelnic de amantă a lui Piţurcă şi un proces de paternitate pe care i l-a intentat aceluiaşi.

Satele din Regat, mai ales cele din zona de cîmpie, nu au nimic idilic, nimic din „poezia“ vieţii la ţară. Sînt urîte şi par toate ridicate în pripă de mîinile unor gospodari nepricepuţi. Sînt toate la fel, lipsite de personalitate.

Nu mai avem ziare care să vîndă peste 100.000 de exemplare. Ultimele cifre BRAT, date publicităţii luni, plasează Click! la 99.094 de exemplare vîndute, în medie, pe ediţie, în perioada martie-iunie 2015. La fel stau lucrurile şi cu alte gazete de hîrtie. Dar, totuşi, cum schimbă asta lucrurile?

În termenii unei eficientizări a relaţiilor cu clienţii, „roboţii“ ne sună din ce în ce mai des. În general, au voci plăcute, binevoitoare, pline de optimism, însă nu răspund la întrebări, nu par dispuşi să poarte un dialog. Spun ce au de spus, te salută cu curtoazie, apoi se întrerupe automat convorbirea.

Radu Banciu se mută pe B1 la ora 20, iar Dragoş Pătraru, pe TVR, la ora 22. Numai Mircea Badea, inventatorul a ceea ce numeam acum cîtăva vreme meseria de Mircea Badea, rămîne, peste mode şi timp, la ora 23.

Cînd povestesc că am locuit, la un moment dat, într-o casă bîntuită, nimeni nu mă crede cu adevărat, însă toţi ascultă povestea cu atenţie şi amuzament pînă la capăt. O poveste cu stafii nu se spune oriunde, oricînd, mai ales dacă nu e de prin filme sau cărţi, ci e o experienţă trăită pe pielea ta.

La ceas de seară, trece Nebunul cartierului pe străzi. Îşi are perimetrul lui, „aria protejată“, nu s-ar abate un pas de la traseu, plimbarea lui nocturnă se transformă într-o misiune îndeplinită. Trebuie să acopere tot, şi strada principală, şi ulicioarele cum e cea pe care locuiesc eu. Merge cu un pas hotărît de soldat.

De mai bine de zece ani, e aproape un ritual: de fiecare dată cînd mergem la cumpărături în Obor, piaţa se încheie cu micii în care înfigem regulamentar scobitorile, pe cartonul lor stropit din belşug cu muştar (din acela ieftin, românesc, grosier) şi cu binemeritata bere.

La Costineşti, în septembrie, cu doi prieteni „fugiţi de acasă“, fără nici un chior şi atît de hămesiţi încît au furat doi pepeni pe care i-am mîncat printre căsuţele de lemn deja pustii. Alex i-a despicat în două cu briceagul lui de munţoman, zeama s-a scurs pe alee, năclăind urmele de paşi ale turiştilor care plecaseră.

Am avut de mai multe ori ocazia, pe la diferite evenimente şi sindrofii, în general în medii „intelectuale“, să observ de la distanţă atitudinea oamenilor de rînd faţă de anumite personalităţi (culturale). Am asistat la gafe, stîngăcii, dar mai ales la preţiozităţi, încărcate de o doză mare de snobism.