Fumători, treceţi la zid!
A m început să fumez în clasa a XI‑a. Motivul a fost unul stupid și oarecum absurd, tipic pentru vîrsta respectivă: îmi plăcea de un băiat popular dintr-o clasă paralelă, care în fiecare pauză ieșea în curtea școlii, cu gașca lui de șmecheri. Ieșeam și eu, doar ca să stau atîrnată de un gard, înconjurată de cîteva fete la fel de singure și de suferinde în amor ca și mine și să-l privesc. Să surprind orice gest, orice expresie care să-mi dea speranță că i-am atras cumva atenția. Și pentru că nu puteam să stau degeaba, ca proasta, trebuia să fac ceva, să am o ocupație care să-mi completeze contemplarea – așa că fumam cîte o țigară Kim mentolată pe care o cumpăram la bucată de la taraba din fața liceului. Nu s-a înfiripat nimic între mine și băiatul „cu ochi imposibil de albaștri“, însă am continuat să-mi cumpăr țigări la bucată, pentru fiecare recreație cîte una. Curînd, a devenit o obișnuință. Am început să fumez și acasă, dimineața, cînd eram singură. Suflam fumul în sobă ca să nu se prindă ai mei, deși mama era și ea fumătoare. Și aruncam cu mare grijă mucurile la gunoi, înfășurate în guguloaie de șervețele. Pînă la urmă tot s-au prins, nu mai țin minte cum. La următorul Crăciun, fumam cot la cot cu mama.
Însă sînt convinsă că, chiar dacă nu ar fi fost băiatul de la B, tot m-aș fi apucat cumva de fumat. Pentru că trăiam în coada unei culturi a țigării care venea din Vest. În epoca reclamelor la Marlboro și a filmelor în care orice erou invincibil și orice divă plictisită fumau pe rupte. În anii în care în studiourile TV se făcea politică și se fuma. Acei ani în care, atunci cînd călătoreai cu trenul, nu exista plăcere mai mare decît să stai călare pe geamul de pe coridor, să simți vîntul în față și să fumezi. Iar atunci cînd îți oferea cineva o țigară, era o dovadă de prietenie. Sau un semn de solidaritate. La petrecerile tinerilor, mamele puneau pe mese, alături de chifteluțe și de ouă umplute, și boluri cu mănunchiuri de țigări, la discreție, Rothmans din acelea „cu aur“ la filtru. De lux. Iar proful de română stătea pe pervazul ferestrei din clasă, în timpul tezelor, fuma Mărășești și era un dur. Cînd plecam la munte ne aprindeam „Cărpăcioarele“ direct de la focul pe care îl încropeam în fiecare seară.
În plus, trăiam în coada unui cult socialist al țigării, o rămășiță a Epocii de Aur. În coada mitului țigărilor de șpagă, a pachetului de Kent destinat oamenilor importanți, cum ar fi doctori, avocați sau gestionari la Alimentara, a țigărilor bulgărești de contrabandă. În anii ’90, în România, doar dacă voiai să faci opinie separată nu fumai. Sau dacă pur și simplu nu se prinsese de tine.
Am privit multă vreme fumatul nu ca pe un viciu, ci ca pe un mod de viață. De multe ori fumam și încă mai fumez cu bucurie, îmi fragmentez ziua și munca cu ajutorul țigărilor, savurez o cafea sau un pahar de vin alături de ele – în lipsa lor, aproape că le refuz. Totuși, cu timpul, am devenit conștientă și de ceea ce aș numi the dark side. Pentru că, desigur, există și așa ceva. Nu doar o dată m-am gîndit să mă las. Mai ales atunci cînd m‑am trezit îmbîcsită, după o noapte pe jumătate pierdută, și mi-era rău. Sau cînd mi‑am cheltuit ultimii bani pe țigări, în loc să‑mi cumpăr mîncare. Am încercat cu pipă, țigări răsucite, țigară electronică – n‑a mers. Treptat, mi-am dat seama că fumatul înseamnă și o privare de libertate. Am citit faimoasa carte a lui Allen Carr și i-am dat dreptate aproape în totalitate. Cartea n-are alt păcat decît că e execrabil scrisă. Fumatul poate să fie și un handicap – mai ales atunci cînd de-abia aștepți să-ți termini o treabă sau să ajungi undeva doar ca să fumezi, cînd după cîteva ore petrecute într-un loc unde nu se fumează nu mai poți să te gîndești la nimic altceva decît la țigară, atunci cînd ieși din casă la ora 3 noaptea ca să‑ți cumperi țigări „pentru a doua zi“ pentru că pur și simplu ți-e frică să rămîi fără ele. În toate aceste situații și în multe altele asemănătoare, nu te mai simți un om liber. Iar nefumătorii nu vor înțelege niciodată. „N-au decît să se lase!“ – vor spune ei.
Cu timpul, a început să mă afecteze și ostilitatea afișată față de fumători. O „modă“ nouă care – culmea! – venea tot din Vest, din acel paradis occidental care în urmă cu douăzeci de ani încuraja fumatul. Mai nou, însă, fumatul este un stigmat, aparține țărilor din lumea a treia… dacă toate națiile „civilizate“ s-au lăsat, noi de ce nu? Am început să mă simt prost pentru că fumez. Să-mi cer scuze atunci cînd îmi aprind o țigară, să încerc să împrăștii fumul cu mîna ca să nu ajungă la nefumătorul de lîngă mine, să tresar vinovată la cea mai măruntă tuse a lui, să părăsesc discret un grup de tabacosceptici și să ies afară ca să fumez. Uneori mă simt privită cu dispreț, alteori cu prefăcută compasiune, ca și cum aș suferi de o boală ciudată, de care ei nu se pot îmbolnăvi niciodată.
S criu acest text în contextul noii legi antifumat și al urii față de fumători care a explodat în spațiul virtual. Nefumătorii privesc legea ca pe o victorie personală. Foștii fumători au găsit un prilej ca să se laude că s-au lăsat, iar ipocrizia acestora din urmă mi se pare cea mai dureroasă. E ca și cum cu toții ar spune: vedeți, tot noi am avut dreptate! Acum, fumători, să treceți la zid! Că e lege. Legea care ne „apără“ pe noi. Mă gîndesc la micile (și marile) intoleranțe care ne fac viața atît de meschină. Și-mi aprind o țigară.
