Lipsa de răbdare – maladie de destin
„Răbdare, frate!“ sau „Cu răbdarea treci şi marea!“ sînt doar cîteva dintre expresiile folosite şi răsfolosite de apropiaţii noştri pentru a ne atrage atenţia atunci cînd sîntem nerăbdători, atît de des în ultima vreme încît aş putea spune că au devenit deja un clişeu obscur. Cu toţii suferim, într-o mai mică sau mai mare măsură, de sindromul numit lipsă de răbdare. Remarc neputincios cum această lipsă a devenit o trăsătură specifică a omului contemporan, mare parte dintre noi ajungînd să recunoască fără nici o urmă de remuşcare acest fapt.
O văd cel mai bine în staţiile de metrou, troleu sau autobuz, cînd – cumva de nicăieri – un număr imens de oameni apare în faţa uşilor imediat ce mijlocul de transport soseşte, unii parcă doar de dragul de a se îmbulzi. Într-un fel, acest context e tragicomic. Desigur că nu am nici un gînd de a mă lua de cei care într-adevăr trebuie să ajungă cît mai repede undeva, dar tocmai din cauza celorlalţi aceşti oameni cumsecade ajung să piardă trenuri, avioane, slujbe. Revenind la un plan ceva mai apropiat, nu avem răbdare să terminăm un proiect sau o lucrare, nu avem răbdare nici să citim un articol sau o lectură pînă la ultimul rînd. Observ la mine cum nu mai am răbdare să termin de rezolvat o problemă (la matematică, fizică, informatică etc.) odată ce îmi dau seama că ideea care mi-a venit cu siguranţă va duce la un deznodămînt. Chiar am dat recent peste un articolaş în care nişte băieţaşi isteţi ajungeau (pe baza unor studii efectuate) la îngrijorătoarea concluzie că, în medie (nu prea îmi place mie cuvîntul ăsta), nu avem răbdare nici măcar două sau trei secunde ca o pagină web să se încarce. Ştiu, pare incredibil. După atît de puţin timp ne îmbufnăm şi închidem fereastra fără să mai vedem ce se ascundea în spatele acelui link. Nu avem răbdare cu persoanele din jurul nostru, ba chiar am ajuns să nu mai avem răbdarea de a ne analiza propriile acţiuni.
Fiecare dintre noi poate regăsi numaidecît printre faptele săvîrşite momente în care lipsa de răbdare nu prea i-a fost prielnică, dacă aceasta poate fi în vreun fel de folos… Pînă şi Biblia atrage atenţia asupra acestei probleme în relatarea exodului din Egipt, atunci cînd israeliţii şi-au pierdut pe drum răbdarea, iar acest lucru i-a împiedicat să ajungă în ţara făgăduită. Deşi sîntem conştienţi de faptul că nerăbdarea nu este nici pe departe o virtute şi nici nu atrage mari beneficii, persistăm în greşeală, poate din comoditate, asemenea unor dependenţi ce nu pot renunţa la viciu. Dar ce este, în fond, nerăbdarea? Aş spune că o maladie ce se poate dobîndi atît genetic (nu ar trebui să te mire că eşti mai nerăbdător de fel atîta timp cît şi cei din familie sînt, la fel cum nu te miră faptul că de la un timp eşti nevoit să porţi ochelari dacă părinţii tăi poartă la rîndul lor), cît şi prin alte căi ce depind de mediul în care trăim, educaţie, anturaj şi aşa mai departe. Din fericire, nu prea este ea contagioasă, altfel lumea ar fi de multă vreme cufundată în apele tumultuoase ale haosului (ca să încerc şi eu să folosesc ceva mai „simandicos“ pentru „ne ducem dracu’ cu totul“).
Lipsa de răbdare poate fi cauzată de conştientizarea lipsei de timp (o altă problemă cu care se confruntă societatea din zilele noastre) sau pur şi simplu de neplăcerea aşteptării a ceva anume, de dorinţa de a vedea dus la îndeplinire un lucru propus. Este oare şi tehnologia de blamat în toată povestea asta? Ar părea că da, dacă ne gîndim că astăzi cuptorul cu microunde ne încălzeşte mîncarea în două minute, putem descărca un film de pe Internet în cinci minute, iar un taxi ne poate duce imediat dintr-un loc în altul. În fine, toată lumea se află doar la cîteva click-uri distanţă de ochii noştri. Aceste împrejurări în care ne găsim zi de zi acţionează ca nişte catalizatori ce intensifică această boală. Să remarcăm acum faptul evident că şi scopul final al aşteptării influenţează resimţirea acesteia de către noi. Altfel aşteptăm pe cineva care ne datorează 10 lei şi în cu totul alt mod pe cel care ne datorează 1000. Răbdarea şi aşteptarea merg mînă în mînă – pînă la urmă, cînd răbdăm, aşteptăm finalul desfăşurării unor evenimente.
Deja pot fi acuzat – pe bună dreptate – că vorbesc fără să propun o soluţie, un antidot. Să renunţăm la tehnologie e puţin cam absurd, nu văd cum unii dintre noi ne-am putea continua viaţa fără Internet sau televizor, iar cei ce muncesc – fără utilajele disponibile astăzi. Să nu abuzăm de ea, însă, e cu totul altceva şi cred că este un lucru indicat. Sigur nu deţin eu cheia, dar îmi pot da cu presupusul: să încercăm să savurăm mesele mai des, să ne plimbăm prin natură sau măcar prin parc, să ridicăm mai des privirea din pămînt şi să ne bucurăm de ceea ce vedem în jur – şi mai ales că putem vedea toate acestea. Să vedem nişte filme bune sau să punem mîna pe nişte cărţi şi mai bune, iar după ce le terminăm să stăm şi să contemplăm. Chiar şi aşa, putem într-adevăr răpune această maladie? Fără să ne dăm seama, noi răbdăm în fiecare zi. Avem puterea de a aştepta ziua de mîine, sfîrşitul săptămînii, vacanţele sau plata salariilor. Însuşi universul este o operă a răbdării, şlefuit cu ajutorul incomensurabilului dispozitiv care este timpul. O dovadă a răbdării constă în faptul că ne împăcăm cu ideea de a muri, însă aici, aşa cum socotea şi sărmanul (gîndiţi-vă numai la cum a murit) Blaise Pascal, consider că intervine şi egocentrismul fiecăruia, ştiind că nimeni nu este privat de această soartă. Aşadar, putem răbda. Atunci, putem şi să ne îmbunătăţim această aptitudine. Şi ca să mai fac puţin pe eruditul, mai vin cu o pedanterie amintind de Goethe (noul transfer al echipei Bayern München), care afirma că „un om a făcut mult dacă a reuşit să se obişnuiască cu răbdarea“.
Hai să n-o mai lălăi atît de mult, doar n-am vorbit despre nimic nou sau original. E clar că răbdarea şi lipsa ei sînt două chestiuni
din viaţa noastră, aşa că de ce îmi bat eu atîta capul? Te-am mai pus şi pe tine să-ţi arunci privirea peste aceste rînduri, dragă cititor. Mă simt dator să mai scriu ceva, dar n-am s-o fac. De ce? Păi, nu mai am răbdare.
Ioan Laurenţiu Ploscaru este elev în clasa a XII-a la Rîmnicu Vîlcea şi a primit mai multe medalii la concursuri internaţionale de matematică. Printre acestea, medalia de argint la Olimpiada internaţională de matematică şi cea de aur la Balcaniada de matematică.
