Băncile sună întotdeauna de două ori

Primesc un apel insistent de la un număr necunoscut. În cele din urmă răspund – dacă o fi ceva important? Sînt pe stradă, nu aud foarte bine. O domnişoară amabilă mă felicită în avans cu o ocazia zilei mele de naştere. Îi mulţumesc. Însă vocea nu are timp de alte amabilităţi, trece repede la subiect ca să prezinte „oferta“ creată special pentru mine de clinica privată pe care o reprezintă. Vocea se entuziasmează brusc, de parcă tocmai m-ar fi anunţat că am cîştigat la loterie: „20% reducere la mamografia 3D“. Nu mă interesează. „Totuşi… alte oferte nu aveţi?“, întreb. Însă vocea nu mă ascultă, mă întrerupe cristalin: „Aşteptăm să vă faceţi o programare, pentru a beneficia de ofertă! La revedere!“. Şi închide. Rămîn năucă, cu telefonul în mînă, şi pînă la urmă mă prind: tocmai purtasem o conversaţie cu un robot. 

În termenii unei eficientizări a relaţiilor cu clienţii, „roboţii“ ne sună din ce în ce mai des. În general, au voci plăcute, binevoitoare, pline de optimism, însă nu răspund la întrebări, nu par dispuşi să poarte un dialog. Spun ce au de spus, te salută cu curtoazie, apoi se întrerupe automat convorbirea. Mai există şi roboţi de tip turnători, care îi „verifică“ pe colegii lor umani. Odată m-a sunat unul, a doua zi după ce discutasem la telefon cu un angajat de la

al unei companii de telefonie mobilă. Era interesat dacă am fost mulţumită de modul în care a decurs convorbirea cu „celălalt“, adică cu umanoidul. În anii comunismului, toată lumea avea obsesia că telefoanele (acelea cu disc, care au dispărut de mult) sînt „ascultate“. Anumite zgomote „de pe fir“, pîrîituri specifice, trădau prezenţa unei urechi străine. După 25 de ani, ne dăm de bunăvoie acordul ca toate discuţiile pe care le purtăm cu „furnizorii de servicii“ să fie înregistrate. Şi nu ne deranjează faptul că cei cu care vorbim, în fond „oameni ai muncii“ ca şi noi, sînt supravegheaţi îndeaproape şi în permanenţă. 

Îmi amintesc de primii ani în care apăruseră

-urile, la concurenţă cu „linia fierbinte“. Şi de faptul că noi, puştanii de atunci, sunam de multe ori pentru a face farse pe seama bieţilor angajaţi. Alţii sunau ca să-şi descarce nervii pe cineva şi să înjure „la liber“. Mai sunau oamenii care nu aveau ce face sau care se simţeau singuri. Toţi anxioşii, pisălogii, frustraţii găseau un debuşeu în

r-uri. E drept că pe atunci era floare la ureche să dai peste un operator pe care să-l baţi la cap cu te miri ce. Acum eşti pasat de la un robot la altul, îţi vorbesc în limbi diferite, îţi cer imperativ să apeşi diferite taste, îţi prezintă ofertele şi noul plan tarifar, îţi recomandă să te întorci la meniul anterior. În tot acest hăţiş de voci înregistrate, undeva la un capăt al reţelei, există şi un om care, „dacă nu este angajat într-o altă convorbire“, va fi dispus să te asculte. Însă pînă să ajungi la el, de multe ori o laşi baltă. 

La un moment dat, cîţiva prieteni s-au angajat pe bandă rulantă la

-ul unei companii de telefonie mobilă. Doar pentru că era

să faci parte din echipa companiei X şi se plătea bine, chiar şi un

La fel cum astăzi încă e la modă printre tineri să se angajeze la Mc. Am asistat de curînd la o discuţie în troleul 79: el, care lucra deja la McDonald’s de doi ani, îi explica ei, o nouă angajată, ce calităţi trebuie să ai ca să ajungi manager. Pe un ton foarte serios, parcă cita dintr-o carte motivaţională –

Să fii un bun organizator, să-ţi placă să lucrezi în echipă, să ai prezenţă de spirit etc. etc. La un moment dat, ea l-a întrerupt: „Bine, bine… dar ce trebuie să faci concret?“ Băiatul a privit-o uşor confuz. „Nimic“, a răspuns.

În urmă cu zece ani, prietenii mei au fost atraşi, la rîndul lor, de mirajul numit

, dar şi de Marea Companie. Unii au renunţat la facultăţi complicate cum ar fi Medicina. Îmi explicau că a lucra la call center este, de fapt, un

Că, în scurtă vreme, vor fi upgradaţi, că vor deveni

i şi aşa mai departe. E adevărat, nici unul dintre ei n-a rămas la

pentru vecie. Însă nici în Companie n-au rămas la nesfîrşit. Au plecat şi, cu relaţiile şi cunoştinţele dobîndite acolo, şi-au început afaceri pe cont propriu. În zilele noastre, acel

tinde să fie preluat aproape în totalitate de către roboţi. 

Totuşi, o dată pe lună, e musai să mă conversez cu diferite doamne şi domnişoare care reprezintă banca la care deţin un card de credit. Ele ţin morţiş să-mi reamintească, uneori pe un ton prietenos, alteori mustrător (depinde de dispoziţia lor din ziua respectivă), că „am depăşit termenul“, că „dobînda restantă este…“ şi că „trebuie să efectuez rulajul“. Limbajul lor este identic, de parcă ar citi de pe un prompter. Şi mă gîndesc: ce job ingrat, să le reaminteşti unor oameni că sînt datori. Mai bine le-ar face un pustiu de bine şi i-ar înlocui cu „roboţi“. De cele mai multe ori, nu le mai răspund. Recunosc apelul pentru că de fiecare dată sună de două ori. Ştiu că nu-i ofensez cu nimic, vor lua un alt număr la rînd. Şi altul, şi altul. Pînă la urmă vor da de cineva care le va promite solemn că „va efectua rulajul“.

Job-ul în sine reprezintă o dezumanizare. Din păcate, pentru noi, cei care răspundem la telefon, nu mai are nici o importanţă dacă vorbim cu Marilena sau cu Laura – femei care au iubiţi, soţi, copii, case şi, la rîndul lor, credite la case – sau ascultăm nişte voci înregistrate. Rezultatul e acelaşi, oricum. În curînd, faptul că ne va suna un om sau un „robot“ nu va mai stîrni reacţii diferite şi nu va mai avea nici o relevanţă pentru nimeni.