Duplicitate și nuanțe
De multe ori mă bucur că primii 11 ani din viața mea s-au petrecut într-o dictatură comunistă – o perioadă suficient de scurtă ca să nu mă marcheze definitiv (aici se pune și copilăria cu idealismul ei), dar suficient de lungă ca să înțeleg ceva din ea sau cel puțin din lucrurile mărunte din care acel comunism inuman al anilor ’80 era construit. Mă gîndesc că doar datorită acelui timp trăit parțial, mai mult intuit, mai tîrziu, dar și datorită implicațiilor lui eu sînt acum
, și nu
. Asta e, mi-a format caracterul. În primul rînd, pentru că am un termen de comparație și de aici poate vine și o doză de scepticism față de toate utopiile posibile, actuale. În al doilea rînd, pentru că sînt convinsă că acel
din 1989 mi-a schimbat fundamental destinul. Înainte, intrasem fără voia mea pe o linie de înregimentare destul de clară și de perfidă. În calitate de „tînără mlădiță“ acceptam cu destulă seninătate îndoctrinarea: pentru că eram un copil conștiincios, învățam poeziile patriotice, le recitam cu înflăcărare, îmi plăcea să fiu lider, pentru început comandantă de detașament, visînd la șnurul albastru al comandantei de unitate. Mă implicam cu destul entuziasm în activitățile pionierești și mai ales – cel mai grav lucru pe care mi-l amintesc – a pîri mi se părea ceva perfect normal (și avantajos) într-o societate strîmbă. Părinții mei îmi spun și acum, mai în glumă, mai în serios, că dacă n-ar fi picat comunismul, „cariera“ mea ar fi continuat cu brio. Aveam toate datele. Oare? Aparent, oricine putea să „reușească“ în comunism, oricine care activa, milita putea ajunge pe cai mari. Totuși, societatea comunistă ne învăța chiar și pe noi, copiii, ce înseamnă duplicitatea. Știam, la un nivel subconștient, că tot ceea ce se întîmpla în jurul meu, chiar și în comunitatea de la școală, în „lumea copiilor“ era fundamental greșit și că tot ceea ce făceam, toată implicarea și înflăcărarea erau cumva de paradă, un teatru ieftin. Depindea doar de mine cum aș fi negociat mai departe cu aceste false valori și ce aș fi ales – să mă încadrez în sistem și să‑mi meargă bine sau să mă declar împotriva lui și să fiu extirpată. Nu exista cale de mijloc, nu existau nuanțe.
În momentul în care a picat comunismul și am ieșit din lumea aceea cenușie și otova, tocmai asta am apreciat cel mai mult în „noua“ societate, de altfel haotică și cu false valori care persistă – apariția nuanțelor. E ca și cum ai vedea de sus, într-o mulțime uniformă, cîteva pete de culoare: o șapcă albastră, un șal verde care flutură, o pelerină galbenă, buzele roșii ale unei fete. Ca și cum printr-un plafon gros de nori ar fi pătruns doar cîteva raze de soare, ca niște spoturi de lumină care ar fi redat culorile, pe porțiuni mici, și odată cu ele ar fi adus o relaxare, o stare de bine.
Însă cerul de deasupra noastră este încă departe de a fi senin pe de-a-ntregul, pentru că tendința de uniformizare face parte din natură umană. Am prieteni cu 10-15 ani mai tineri care nu au avut parte de experiența mea „comunistă“. Nu au termeni de comparație, nu știu nimic despre duplicitate. Ar trebui să se simtă liberi să se exprime în zeci de mii de moduri, însă pentru ei este esențială – ca și pentru noi, pionierii de ieri, de altfel – apartenența la grup. Grupul ține de cald, grupul inspiră, grupul îți dă acea înflăcărare pe care mi-o amintesc prea bine, chiar dacă e vorba de o galerie de la un meci de fotbal sau de niște copii de 10 ani care strigă într-un glas „Tot înainte!“, la careul din fața școlii. Grupul are idei comune ce trebuie împărtășite și uneori duse la extrem pentru a fi „implementate“ – cum ar fi, de pildă, că e o „blasfemie“ să le zici romilor
, că tot ce e eco, bio, pur, în viziunea grupului, trebuie „salvat“, că din nou e o „blasfemie“ să mănînci animale (grupul de azi nu știe ce însemna o coadă la carne, în alte vremuri, pentru că are mult mai multe opțiuni), că americanii-s de vină pentru tot sau, dimpotrivă, că orice e permis în libertatea de expresie etc. Cauze interesante, e adevărat, și ușor de susținut pînă-n pînzele albe, însă cînd mă uit la ei am un
– văd cum le flutură la gît cravatele roșii cu tricolor. Doar pentru o clipă, pînă cînd îmi dau seama că, de fapt, trăim alte timpuri. Timpuri în care oamenii simt nevoia de a lupta pentru ceva, pentru orice, și mai puțin de a-și trăi propria viață, relaxați și într-o bună comuniune cu ceilalți, fără să conteze că eu am o șapcă albastră și tu un pardesiu galben, cam kitsch.
