Viaţa la ţară

Satele din Regat, mai ales cele din zona de cîmpie, nu au nimic idilic, nimic din „poezia“ vieţii la ţară. Sînt urîte şi par toate ridicate în pripă de mîinile unor gospodari nepricepuţi. Sînt toate la fel, lipsite de personalitate. De cele mai multe ori, e suficient să le vezi din maşină, cum se înşiră de-a lungul şoselei, ca să-ţi faci o imagine destul de aproape de realitate: aceleaşi porţi, uneori lăsate dinadins larg deschise pentru a arunca o privire în curte, unde totul e vraişte (spre deosebire de porţile decente din Ardeal, care protejează intimitatea), alternanţa dintre casele sărace, din chirpici, şi cele mai răsărite, pe model „vilă“, Primăria – o monstruoasă clădire modernă cu termopane, biserica, uneori două, ca să existe rivalităţi între enoriaşi şi, desigur, birturile, sub formă de magazine mixte, unul plasat strategic chiar la intrare, cîteva pe la mijloc şi altul, mai prăpădit, spre capătul satului. La birturi, în faţa unor mese din plastic sau din lemn, uneori de-a dreptul pe bordură, îi vei zări pe „bărbaţii“ satului. În general, la ora nouă dimineaţa, mesele sînt deja pline cu prima tură de bere – cîte douăzeci. Cîrciuma e singurul loc unde există ceva agitaţie, în rest satele par nelocuite. Mai vezi cîte un biciclist, cîte o mamaie în faţa unei porţi, care încearcă să-ţi vîndă ţie, „turistului“ în trecere, o roşie, o ceapă şi alte „produse bio“. Cînd opreşti maşina ca să cumperi, dispare subit. Mai surprinzi cîte un ciopor de femei, în pantaloni de trening şi-n şlapi, plecate „în vizită“, însoţite (sau nu) de o mică ceată apatică de copii. Uneori, dă să traverseze şoseaua cîte o „frumuseţe locală“ – în colanţi şi bluză cu sclipici. Aceste fete sînt pe placul şoferilor de TIR care n-au mai spus de cîţiva kilometri „Ce bucăţică!“ şi toate visează să plece „în altă parte“. De fapt, viaţa nici unuia dintre locuitorii satelor respective nu pare „de acolo“, parcă au fost exilaţi într-o lume a nimănui unde nimeni nu are nimic de făcut.  Nici un hîrleţ în spinare, nici o coasă, nici un utilaj agricol nu-ţi sugerează munca de la ţară. Arareori mai trece cîte o căruţă plină cu coceni, însă cel care mînă calul nu se grăbeşte nicăieri, parcă ar fi ieşit să plimbe cocenii dintr-o parte în alta. Şi animalele sînt din ce în ce mai scumpe la vedere, căci în astfel de sate n-o să-ţi blocheze vacile drumul, aşa cum îşi închipuie străinii că se întîmplă peste tot în România. Doar nişte găini sălbăticite ciugulesc te miri ce pe marginea drumului. Şi aceste găini par ale nimănui. Ca şi cîinii, sutele de cîini de pripas, alungaţi de prin curţi, lăsaţi dinadins în uliţă ca să nu mai facă degeaba pagubă în ogradă, căci un cîine trebuie hrănit. Cîini înrăiţi de la lanţ şi de la şuturi. Odată, o familie săracă, cu trei copii, dintr-un sat din Prahova, „şi-a tras“ un cîine-lup ca să ia ochii satului. Copiii l-au plimbat rînd pe rînd în lesă, pe uliţă, cu mîndrie. „Făi, Nicoleto, ce cîine aveţi!“ „Da, e lup original!“ Cine mai era ca ei? După cîteva luni, le-am zărit lupul la douăzeci de kilometri, pe la Băneşti. Era costeliv, hămesit, umbla de izbelişte. Au pierdut cumva cîinele? Aiurea! „L-am dus noi cu maşina lui Ticu şi l-am lăsat. Că n-aveam cu ce să-l ţinem!“   

Oamenii acestor sate seamănă între ei, de parcă ar fi membrii aceluiaşi trib, nu poţi deosebi un locuitor din Puchenii-Moşneni de unul din satul Scînteia. Au cu toţii aceleaşi chipuri de culoarea pămîntului, acelaşi bronz „de tractorist“, fie iarnă, fie vară, acelaşi unghii cu negreală sub ele, deşi arareori muncesc pe la cîmp. Şi aceeaşi „uniformă“ rufoasă – blugi vechi şi tociţi, tricouri şi şepci decolorate, cu însemnele societăţii capitaliste de consum, de la Coca-Cola la Nike, haine pe care le au de cînd lumea, căpătate de pe la rudele mai bogate de la oraş sau prin intermediul unor campanii publicitare sau umanitare. Şi mentalitatea e aceeaşi – tot timpul se plîng de cîte ceva. Ba că anul ăsta a fost arşiţă, ba că a plouat prea mult. Ba că nu s-au făcut prunele şi, dacă nu sînt prune, nu e ţuică. Ba că uliţele îs pline de noroaie şi primarul nu asfaltează. Dacă vin inundaţii, „avalanşe“ şi alte cataclisme naturale, devin brusc „sinistraţi“, o condiţie care le convine de minune. Au rămas fără pîine, pentru că depind de pîinea de 80 de bani de la magazin. Ăsta e shopping-ul lor zilnic: zece pîini şi bere la pet. Mă gîndesc că, dacă vine „calamitatea“, orice femeie de la ţară are prin casă un rest de făină ca să coacă o pîine. Sau nu? 

Dacă doar treci prin satul lor e bine. Dacă te opreşti şi faci o incursiune în „lumea rurală“ te privesc cu duşmănie şi suspiciune: ce caută ăsta aici? Nimeni nu mai salută pe stradă, ca-n trecut, de fapt nici nu prea mai vorbesc, molfăie nişte cuvinte greu inteligibile. Dacă ai tupeul să-ţi cumperi o casă „de vacanţă“ pe teritoriul lor, la început se vor oferi să-ţi facă mici servicii contracost, apoi vei deveni subiectul principal al fabulaţiilor locale pentru ca, în cele din urmă, să te urască pe vecie că eşti „din altă parte“, adică de acolo unde cred ei că e viaţa „adevărată“. Şi te vor face să-ţi doreşti să pleci.

N-am nimic cu regăţenii, m-am născut în Regat, însă de fiecare dată cînd merg spre Ardeal pe Valea Oltului şi ajung pe la Boiţa, mi se schimbă brusc starea de spirit. Nu cred în două sau mai multe Românii diferite, însă ştiu că în orice sat din Ardeal măcar se va găsi cineva care să-mi zîmbească şi să-mi spună un „Doamne-ajută!“.