Sărbători în familie
De vreo jumătate de oră, nimeni n-a mai scos nici o vorbă. Ne uităm la televizor, la știrile serii, cu sonorul aproape dat la maximum. E un pretext ca să nu fim nevoiți să purtăm o conversație și să ne vedem de-ale noastre. Ne holbăm la ecran chiar și atunci cînd sînt reclame – detergenți, pastă de dinți, medicamente care îți ajută digestia și îți dau minunata ocazie să mănînci mai mult. Ne agățăm de fiecare imagine, doar ca să nu ne privim, ca să nu devenim conștienți că n-avem, de fapt, ce ne spune. Fiecare își vede de pileala lui, de paharul de pe măsuța cu picioare curbate și cu o tăblie din sticlă frecată îndelung cu Clin de gospodina casei.
La un moment dat, gazda ne privește paharele întrebător, se ridică în picioare și face oficiile la „bar“, care se află într-un sertar mai mare al bibliotecii masive (cea care „conține“ și televizorul LCD). Sînt acolo de toate – sticle de whisky și de vodcă pe sfert începute, alături pet-uri cu pălinci și vișinate primite din diferite zone ale țării, de pe la diverși cumetri. O sticlă de șampanie nedesfăcută pentru ocazii „speciale“ – desigur, aceasta nu e una dintre ele – și un lichior de ouă, tot neînceput, pe care nu-l vrea nimeni. Gazda face un efort de a întreba pe fiecare: „Mai vrei vin?“, „Ție îți mai pun o țuică?“. După ce își îndeplinește îndatoririle, se scufundă în fotoliul preferat și, din nou, cu ochii în televizor. Face zapping – se oprește preț de o secundă la un canal cu muzică populară, apoi se răzgîndește, poate ăstora tineri nu le place așa ceva. Apoi, lasă pe ceva neutru – un film cu împușcături, cu distribuție bună, difuzat de sute de ori de sărbători. Toată lumea pare mulțumită, iar gazda se relaxează. Îl privesc pe furiș – un bărbat de aproape 60 de ani, care muncește de ani buni într-o țară nordică și e plătit fabulos „pe meseria sa“. Și-a aranjat copiii, nepoții, chiar și rudele din partea soției, adică doar pe cele despre care a crezut că „merită“. O investiție pentru viitor. Cît despre el, de cîțiva ani, de cînd a început să îmbătrînească, e cu Doamne-Doamne, va avea El grijă, nu-l va lăsa de izbeliște, nu‑i așa? De sărbători vine acasă, unde în altă parte i‑ar fi mai bine? Eu nu fac parte din familia lui, m-am nimerit la „petrecere“ printr‑un soi de alianță. Tocmai de aceea mă simt fără obligații. Totuși, nu pot să nu mă întreb ce o fi în mintea lui, căci pe figura sa senină nu se poate citi nimic. Oare simte o satisfacție sufletească că i-a adunat pe toți, ca o cloșcă, în jurul fotoliului său și al televizorului ca să-și petreacă împreună „sfintele sărbători“ făcînd zapping și uitîndu‑ne în grup la reclame? Oare e fericit că ne păstorește pe toți din priviri, rude și nerude, că ne ospețește în casa lui? N-aș putea spune. „Să pun masa?“, întreaba soția, îmbrăcată într-un costumaș demodat de mătase și cu papuci de casă. El o oprește: „Mai stai puțin, să apară și ceilalți“. Ceilalți? Sîntem deja șase în sufrageria de 16 mp. Oare cîți trebuie să mai vină? Și unde or să‑i mai așeze? Familiile românești sînt o încrengătură ciudată de unchi, veri, nași, fini, copii din flori și mame divorțate, femei de prin vecini care trebuie să se înrudească ele cumva cu tot neamul.
La intrare a trebuit să ne descălțăm, deși afară nu era nici ploaie, nici zloată. Dar așa se face. Nu contează că trotuarele sînt uscate, ni se vor da papuci, iar ultimii veniți din cei 16 vor umbla discret prin casă în șosete. Mă tot întreb în legătură cu obiceiul descălțatului neamului prost la români și cred că știu răspunsul – țăranul se descălța la intrarea în casă pentru că venea de la cîmp și avea glod pe tălpi. Dar la oraș? Hai să ne descălțăm ca să arătăm că prețuim minunatul apartament din Berceni al gazdelor! Doar n-o să ne batem joc cu încălțările noastre mizerabile de stradă de preacinstitul parchet?
Ei bine, apar și ceilalți, cu cadouașele lor pline de funde, pe care le lasă în hol, la intrare. Știu exact ce conțin – sticle, parfumuri ieftine, lenjerie de ras, set lamă de ras + aftershave + deo.
Ne așezăm, în sfîrșit, la masă, cu televizorul pe fundal. Robert de Niro trage de nu se poate! Noi ne scăldăm în salată boeuf, cu pui, ouă umplute, leber, caltaboș și alte „porcării“, adică tot ce trebuie. Nimic să nu lipsească. Mă uit din nou la domnul care muncește în străinătate – acum chiar e mulțumit că avem cu toții de toate, iar doamna lui, care a muncit zile întregi în bucătărie, e în prim-plan și primește laude. Ultimii veniți încearcă să lege o conversație, totul e dezlînat, nu ne cunoaștem prea bine, de fapt, ne uităm jenați unii la alții. Un copil, nu știu al cui e, se tîrîie ca o rîmă pe sub masă. Trec orele, se termină filmul, începe altul. Gazda, care s-a pilit un pic, îndrăznește să comute pe postul cu muzică populară, unde se aud niște manele mai soft. Mesenii le ignoră sau chiar le plac, grație acelui open bar din bibliotecă. Îl văd pentru prima dată zîmbind. Da, sărbătorile i-au ieșit exact cum trebuie. Nu degeaba a muncit el un an întreg în țara aceea străină, căci a venit acasă, i-a adunat pe toți, i-a omenit, a împărțit cîrnatul cu ei. Și urmează sarmalele… Este una dintre cele mai mari realizări ale lui din acest an. E fericit.
Se apropie… în fiecare an sînt la fel. Uneori mai discrete, alteori cu alte nuanțe. Oare n-am putea reinventa altele? Chiar dacă refuzi să participi și ieși pe stradă, într-un oraș pustiu, doar ca să te plimbi, te uiți la ferestrele luminate ale caselor și blocurilor și știi că dincolo de ele sînt niște gazde care fac zapping, în timp ce oaspeții lor ingurgitează satisfăcuți piftia. În fiecare an zic că pe 23 voi lua avionul, voi zbura în Costa Rica și mă voi întoarce pe 7 ianuarie, dar niciodată n-am bani.
