Şi ce dacă au mai ars şi altele?

În 2013, tocmai începusem să joc un joc online, cînd unul dintre jucători a anunțat, pe chat-ul server-ului, moartea neașteptată a prietenului său din viața reală și, în același timp, coleg de ghildă în viața virtuală. Comunitatea a fost șocată, au început să curgă RIP-uri pe chat, s-au anulat toate raidurile din ziua respectivă, toată lumea a întrebat ce s‑a întîmplat. Un băiat de 22 de ani nu moare așa, pur și simplu, peste noapte. Cu o zi în urmă fusese online, făcuse glume pe chat, era vorba despre un om viu, în spatele unui nickname, al unui avatar. Amicul său ne-a povestit despre tragedia din Brazilia. Ulterior am intrat pe net, am urmărit știrile mai multă vreme, acele știri dintr-o țară îndepărtată care nu ajung niciodată pînă la noi, cel mult ca știri nebăgate în seamă. În incendiul de la clubul Kiss muriseră 242 de oameni, în marea lor majoritate tineri între 18 și 30 de ani, și 630 au fost răniți. Era un concert, în club se aflau în jur de o mie de tineri, cu cîteva sute peste capacitatea acestuia, nu exista decît o singură ieșire – ușa de acces din față. Focul a izbucnit de la efectele pirotehnice pe care trupa le-a folosit în timpul concertului, a aprins buretele de izolare acustică de pe tavan, care a ars în cîteva minute, toată lumea s-a călcat în picioare la ieșire. Cei mai mulți au murit din cauza intoxicației cu fum. Da, știu, din păcate sună dureros de cunoscut. Au urmat investigațiile, ancheta. Nu exista nici o autorizație pentru folosirea artificiilor în interior, așadar acestea au fost ilegale. În acte, clubul avea două ieșiri de urgență, în realitate nu era așa. Lucrurile au început să ia proporții, de vină pentru tragedie nu erau doar cei doi proprie­tari ai clubului, ci și cei care autorizaseră funcționarea acestuia, departamentul de pompieri și Primăria orașului Santa Maria, Rio Grande do Sul. Autorizații date în pripă, acte pe sub mînă și la mica înțelegere. În zilele următoare, au avut loc inspecții în întreaga țară, 58 de cluburi au fost închise, însă nimeni nu mai putea să dea înapoi 242 de vieți. Treptat, povestea a fost uitată, clasificată, a ajuns doar un punct de referință pe Internet – pe locul trei în „topul“ incendiilor devastatoare din istoria cluburilor de noapte. Alături de incendiile din Rhode Island, în 2003, de cel din Buenos Aires, în 2004, de cel din Bangkok, în 2009 și, iată, de cel din clubul Colectiv, în România, în 2015.

Mi-amintesc că m-a impresionat moartea unui băiat dintr-o țară aflată la mii de kilometri depărtare, cu care împărțeam un spațiu virtual. M-am gîndit atunci: e adevărat, au murit mii de oameni în Irak, în Afganistan și în alte zeci de conflicte contemporane, au murit oameni în atentate diabolice, însă cît de stupid e să mori la 22 de ani, la un concert, într-o discotecă! Cît de stupid e să mori într-o noapte pașnică în Brazilia, cînd toată lumea se distrează, se simte bine! M-a impresionat și mica solidaritate din comunitatea noastră virtuală de gamer-i, „unul de-al nostru“ nu mai era. Comunitățile umane funcționează la fel, în orice parte a lumii, în orice spațiu, fie el real sau virtual.

În noaptea de vineri, cînd mama mea m-a sunat ca să mă întrebe dacă am văzut ce s-a întîmplat (deși sînt convinsă că m-a sunat, de fapt, ca să vadă dacă sînt bine, cu toate că știe că nu mai merg de ani de zile în cluburi, însă oricînd poate să apară o coincidență fatală, cum ar fi să ieși în oraș, să bei o bere, două, să te întîlnești cu niște amici care îți zic: „Hai cu noi la un concert!“ și tu să zici: „Hai!“), m-am gîndit automat la tragedia din Brazilia de acum trei ani, la „scenariul“ aproape identic. La faptul că istoria se poate repeta în acest mod sinistru. La faptul că nimeni nu învață din greșelile altora. Și m‑am tot întrebat: cum e posibil să fii proprietar de club, să ai chiar sub nasul tău, pe Internet, o history a unor catastrofe ce s-au petrecut în alte cluburi din lume și să nu iei în calcul posibilitatea că se poate întîmpla la fel și la tine? Să citești despre Kiss nightclub fire, de pildă, să simți fiori pe șira spinării – 242 de morți! – și să nu te gîndești: eu oare cîte extinctoare am? cîte ieșiri de urgență? s-au folosit vreodată artificii în clubul meu? nenorocitul ăla de burete de pe tavan e ignifug? Toate aceste „detalii“ care pot face diferența dintre viață și moarte. Cum poți să fii atît de iresponsabil și să nu iei nici o măsură atîta timp cît există cel puțin un precedent?

În fiecare branșă de profesioniști, teoretic ne informăm și ne uităm la ce fac cei din jurul nostru. Dacă ești scriitor, citești ce scriu cei din generația ta. Dacă ești sportiv, urmărești performanțele altora. Dacă fabrici mașini, le conduci și pe cele ale concurenței, ca să vezi diferențele. Dar de ce vorbim despre profesioniști în România? De ce nu vorbim despre ageamii, despre oameni nepotriviți, în locuri nepotrivite, de la școli la primării? Ce poate fi „profesionist“ ca la 20 și ceva de ani să‑mi dea tata niște bani, să zicem, și eu să‑mi „trag“ un club, să fac profit, să-mi meargă bine? Ce dacă, de-a lungul timpului, au ars niște cluburi de prin Brazilia, China, Thailanda, pe la dracu-n praznic? Nu contează. Or să mai ardă și altele.