Stafii din trecut

Cînd povestesc că am locuit, la un moment dat, într-o casă bîntuită, nimeni nu mă crede cu adevărat, însă toţi ascultă povestea cu atenţie şi amuzament pînă la capăt. De altfel, este una dintre poveştile mele preferate – o spun doar în anumite conjuncturi care mi se pare că se potrivesc, de pildă în seri cu lună plină, atunci cînd se sparg petrecerile şi toată lumea se refugiază pe balcon, la un ultim pahar, în case vechi care se comportă ca nişte entităţi vii, parcă oftează din toţi rărunchii, în vizite unde toată lumea se simte stînjenită, în călătoriile lungi cu trenul, cînd soarele asfinţeşte dincolo de calea ferată şi de cîmp, iar umbrele albăstrui încep să învăluie compartimentul. O poveste cu stafii nu se spune oriunde, oricînd, mai ales dacă nu e de prin filme sau cărţi, ci e o experienţă trăită pe pielea ta. 

Adevărul este că nici eu nu cred în totalitate că acea casă bătrînească tip vagon, de pe o străduţă liniştită a Bucureştiului, era sută la sută bîntuită. Însă toate evenimentele care s-au petrecut aici, în primii ani ai adolescenţei mele, au căpătat în mintea mea proporţii aproape mitice. Cred că şi voi cunoaşteţi reconfortanta senzaţie de a reinventa trecutul, de a fabula pe o temă dată, de a distorsiona amintirile şi a alege doar frînturile care îţi convin şi care, puse cap la cap, creează, de fapt, o altă dimensiune a eului tău de la 10, 15, 20 de ani. Oricum e clar că acea persoană nu mai eşti tu, cea/cel de acum, aşa că de ce nu i-ai modifica pe alocuri destinul, exagerînd anumite întîmplări mărunte, culegînd fapte şi detalii pe care le ignorasei la vremea respectivă, pînă cînd ajungi să crezi în acel trecut pe jumătate imaginar? 

Ca să fiu corectă, prezint povestea din perspectiva părinţilor mei, fiindcă doar ei au văzut fantomele. Eu de-abia intrasem în adolescenţă – acel Ev Mediu al existenţei mele – şi eram dată peste cap de toate schimbările ce se petreceau cu mine. Totuşi – precizez, de fiecare dată –, am „auzit“ stafia de vreo două ori, însă nu sînt foarte sigură dacă nu mi s-a părut. Păstrez o doză de scepticism şi înşirui faptele pe un ton oarecum ironic – vocea cavernoasă auzită de tatăl meu într-o noapte caldă de iunie, imediat după mutare: „Mi-e frig!“, poarta care se trîntea, deşi era încuiată, moartea subită (infarct) a fostului proprietar al casei la puţină vreme după ce a părăsit-o, paşii de pe scara interioară şi silueta gîrbovită şi ceţoasă care urca (văzută de mama mea), apoi – urmează latura comică – stafia care în fiecare noapte făcea duş, muta obiectele de pe etajera de sticlă din baie, apoi păşea cu papucii îmbibaţi de apă şi se auzea prin toată casa un zgomot bizar: „Şlap, şlap!“ şi, în sfîrşit – aici nu mai e de glumă! – depresia comună a părinţilor mei, Salvarea pe care o găseam aproape săptămînal la poartă, cînd mă întorceam de la şcoală, pentru că tata avea o nevroză cardiacă şi inima i-o lua razna, mama care plîngea, neputinţa lor de a se mai bucura de ceva sau de a face lucruri obişnuite, mărunte, îndepărtarea mea de ei în acele momente critice şi tot întunericul prin care orbecăiam împreună în casa-vagon, fără să reuşim să ne mai regăsim unii pe alţii. 

De obicei, povestea mea face impresie. Ascultătorii mei, chiar dacă n-au crezut o iotă din ea, încep să-şi amintească propriile lor experienţe neobişnuite. Poveşti uitate, de pe la ţară, din satul bunicilor lor, cînd se spunea despre unul sau altul că erau, de fapt, pricolici sau despre o pasăre blestemată care dacă îţi tăia calea, în miez de noapte, te urmărea ghinionul şi blestemul vreme de şapte ani, sau poveşti urbane, crime sinistre petrecute în blocurile construite în anii socialismului, urmate de tînguiri şi voci stranii care se auzeau dintr-un anume apartament nelocuit, fata care a căzut în puţul liftului şi după aceea a bîntuit tăcută şi răvăşită scara de bloc. Şi multe altele. Ceva se ţese între mine şi prietenii mei, capitol cu capitol ia naştere un adevărat roman colectiv, treptat părăsim lumea reală, alunecăm în alta unde orice este posibil. 

Dincolo de nevoia de poveste şi de senzaţional a fiecăruia dintre noi, „casa bîntuită“ rămîne o etapă din viaţa mea, la fel cum pentru unii este „armata“ sau „viaţa de cămin“ din studenţie. Care, în mod ciudat, se suprapune peste începutul maturizării, poate şi de aceea povestea, cu tot romantismul ei, mi se pare perfect credibilă acum. Totuşi, mă întreb cîteodată ce era în neregulă, de fapt, cu casa aceea şi de ce eu, la 15 ani, n-am reuşit să „văd“ fantomele care mă înconjurau şi aveau nişte manifestări atît de atipice cum ar fi faptul că făceau duş. Casa avea într-adevăr ceva malign, nu puteai să te împrieteneşti cu ea din principiu. După ce am vîndut-o, multă vreme a rămas nelocuită. Apoi, dărîmată parţial şi reconstruită. Într-un timp, devenise sediul unei firme. Însă nu cred că cineva s-a mai ataşat de casa aceea, în afară de primul ei proprietar, care murise de infarct şi o locuise timp de 40 de ani. Cît despre „fantome“, viaţa mea „era în altă parte“ – în mijlocul bîrfelor de la liceu, alături de fetele care voiau cu orice chip să slăbească şi-şi numărau caloriile, dar şi de băieţii cu ochi albaştri şi cu plete care nu mă băgau în seamă. Trăiam viaţa cu furie, ca orice adolescent, iar acea furie nu avea nimic melancolic, nimic care să vibreze la apariţia fantomelor. În schimb, atenţia părinţilor mei era îndreptată exclusiv asupra Casei. În fiecare zi îi redescopereau hibele, apăsarea, ostilitatea. Iar dacă vrei cu orice preţ să „vezi“ stafii, le vei vedea!