Unde a dispărut obiectul numit televizor?
Dintre toate obiectele domestice care au populat, într-un fel sau altul, casele copilăriei mele, televizorul mi-a rămas cel mai mult în minte. Desigur că au fost și altele, mai inedite, care astăzi și-ar avea locul într-un muzeu (al comunismului, și nu numai), multe dintre ele fiind pe cale de dispariție: carpetele de pe pereți – de pildă, căprioara și căpriorul, adăpîndu-se la izvor, milieurile, bibelourile – balerina, peștele, pescarul chinez cu undiță, mașina de cusut cu pedală a bunicii mele, toiagul de montaniard atent sculptat, luat ca suvenir de la Sovata și agățat într-un cui, ca obiect de decor, oala-minune și vasele Iena, Istoria literaturii… a lui Călinescu care presa perfect prăjiturile, trandafirii croșetați atîrnați de cheia de la dulapul cu haine, ștergarul din bucătărie cu „Gospodina cînd e bună, rostul casei merge strună“. Însă televizorul mă intriga cel mai tare, acea cutie pătrățoasă din lemn, cu un ecran ușor curbat de culoare vernil, care nu exista pur și simplu cu discreție, ca toate celelalte obiecte. Televizorul trona regal în cel mai important loc al sufrageriei, de obicei pe o comodă sau măsuță care îi erau destinate, în exclusivitate. Grija față de televizor era una constantă – era unul dintre primele obiecte care erau șterse de praf, cu atenție, mai ales ecranul –, ca orice piesă de „mobilier“ era înfrumusețat la rîndul său cu diferite milieuri și bibelouri. Bunicul meu schimba periodic lămpile televizorului care se ardeau, cu priceperea unui specialist. Uneori chiar credeam cu naivitate în bancul: „De ce pun oltenii televizorul pe sobă? Ca să nu răcească artiștii!“, pentru că îmi imaginam că tot ceea ce vedeam pe ecran, cînd vedeam, se întîmpla în interiorul cutiei pătrate, eram aproape convinsă că Stela Popescu și Arșinel, Mirabela Dauer și Corina Chiriac, ba chiar și tovarășul Nicolae Ceaușescu locuiau în televizor. Din nefericire, televizorul era în marea majoritate a timpului nefuncțional. Adică era închis, devenind o „mobilă“ oarecare, greoaie și inutilă. Însă acest mic amănunt nu știrbea respectul suprem pe care i-l purtau toți ai casei. Avea, totuși, orele lui – între opt și zece seara, sîmbăta și duminica chiar mai mult de atît, iar de Revelion, printr-un miracol, mergea toată noaptea. Și tot un miracol era, pentru mine, modul în care se strîngea o familie întreagă în jurul lui, iar atunci peste celelalte obiecte din casă, peste pescarul cu undița lui, peste gospodina din ștergarul cusut de mînă sau peste căpriorul din carpetă se așterneau umbrele și uitarea. Tot ce conta se întîmpla lîngă și prin televizor. Și pentru că toate trebuiau să poarte un nume, televizorul se numea Diamant.
Pe ecranul lui Diamant se difuzau uneori emisiuni „în culori“ (sau cel puțin așa anunța o prezentatoare), iar eu mă zgîiam la ecran încercînd zadarnic să disting acele culori, strecurate în imaginile alb-negru. Culorile le-am văzut tîrziu, pe la sfîrșitul anilor ’80, cînd Diamantul a fost înlocuit cu un Elcrom (televizorul suprem colorat era Telecolor, dar „costa cît nu face“, vorba lui bunicu-miu). Pe ecranul Elcromului, „artiștii“ aveau tente verzui și albastre, iar gazonul terenului de fotbal avea o minunată nuanță kaki.
Adevărata explozie de lumină și de culori a venit, însă, după 1990. Și se numea Sony, Panasonic sau Toshiba. Iar obiectul numit televizor funcționa acum zi și noapte, strîngînd într-un mod hipnotizant și mai mulți oameni în jurul lui. Erau aici nu doar familia, ci și prietenii și vecinii care împărțeau bucuria unui serial – Dallas, Familia Guldenburg sau Sclava Isaura. Străzile marilor orașe deveneau pustii, televizoarele – indiferent de mărcile lor – erau singurele puncte majore de atracție. Dincolo de seriale, tot ce era important pentru țară se întîmpla în direct, la televizor. Poate că aparatele în sine arătau acum mai hărtănite, nu mai purtau milieuri, bibelouri și alte obiecte decorative, însă, în sfîrșit, deveniseră funcționale. Și indispensabile.
Apoi, îmi mai amintesc un moment de prin anii 2000, cînd nu existau smart-uri sau tablete, iar Internet nu avea oricine, cînd se „inventase“ creditul doar cu buletinul. Cum umblau singure prin oraș primele „plasme“ sau televizoarele burduhănoase cu ecrane imense și ceva mai plate, cărate de unii în spinare, transportate în portbagajele ultimelor Dacii berline. Pînă acum doi ani, toate televizoarele pe care le-am avut mi-au fost pasate de către părinții mei, pentru că nu mai „corespundeau“. Am avut mărci obscure prin bucătărie, televizoare care îmi ocupau timpul cînd găteam, vechituri cu ecrane din ce în ce mai mari în sufragerie care mergeau non-stop pe posturi de muzică. Cînd niște prieteni mi-au zis că ei nu au televizor acasă „pentru că le consumă timpul aiurea“, i-am privit ca pe niște aterizați de pe Marte. Și m-am tot gîndit – ce fac oamenii ăștia cu timpul lor liber? Poate citesc. Dar cît poți să citești? Apoi, au fost din ce în ce mai mulți. La început, din spirit de frondă, ulterior pur și simplu din lipsă de interes. Am observat că și cronicile și recomandările TV au dispărut cu desăvîrșire din ziare, chiar și din gazeta noastră. Astăzi, televizorul este un obiect defunct și mă refer la rolul și utilitatea sa inițiale. El mai poate rezista o vreme, coexista în paralel cu alte ecrane mai sexy, însă nu va mai avea parte niciodată de bibelouri și milieuri, nici de respectul nostru suprem.
De aproape doi ani mi-am cumpărat un televizor „inteligent“, însă nu prea i-am folosit funcțiile. Am tot ce-mi trebuie, pe laptop și tabletă. În timpul zilei, e un ecran subțire și argintiu care îmi decorează casa. Seara, pentru că nu pot să adorm fără o uriașă fereastră deschisă spre o lume „vie“, pe ecran se zbenguie leii de pe Animal Planet. Probabil că din copilărie mi se trage – îmi imaginez în continuare, în subconștient, că leii locuiesc în televizor și că am o mică și fantastică junglă la mine acasă.
