Televiziunea în momentul singularităţii

Vedete care sar de la trambulină, vedete care sparg cărămizi, vedete care frămîntă între degete balegă de urs Grizzly. Cine şi de ce le chinuieşte? Şi cu ce ne alegem noi din asta? 

În

pe Antena 1, Andreea Antonescu sare de pe trambulină, de la zece metri, iar Ozana Barabancea extrapolează principiul lui Arhimede dislocînd şi ceva din pereţii piscinei. Pe PRO TV, la

Dan Helciug şi Vica Blochina fac concurs de spart cărămizi din chirpici sau ceva asemănător – dacă primul e cîntăreţ,

-ul la celebritate al celei de-a doua e statutul vremelnic de amantă a lui Piţurcă şi un proces de paternitate pe care i l-a intentat aceluiaşi. Pe acelaşi post,

ne arată un Cătălin Moroşanu cu capul într-un balon de sticlă, care e umplut cu omizi scîrboase. Moroşanu e un kickboxer care a trecut pe la

apropo de aspiraţii la celebritate. 

O primă observaţie care se desprinde din cele trei exemple e că vedeta e chinuită invers proporţional cu a-tributele ei reale de vedetă. La astfel de lucruri se pretează starletele, pseudo-starurile, am putea constata, în primul rînd. Totuşi, e o modă locală sau una globală? Nu e tocmai locală, emisiunile care umilesc sînt internaţionale. Vedete chinuite la TV există, probabil, de cînd există TV-ul, dar unul din primele formate notorii care exploatează toată povestea cu metodă e

apărut în 2003 pe Fox, în care starletele Paris Hilton şi Nicole Richie coboară din lumea

, în care s-au procopsit cu numele de

, către ipostaze de menajere, chelneriţe, ţărănci şi altele asemenea. Bear Grylls, chinuitul planetar, are acum pe Discovery o serie nouă, în care dă lecţii de supravieţuire şi altora (adică îi chinuieşte), mai precis unor celebrităţi hollywoodiene. Lucrurile se leagă şi de

(prima serie cu vedete a fost în 2007), şi de

-urile mai vechi ale lui Jerry Springer.

are şi el puncte de tangenţă, la fel ca multe altele şi, dacă ţinem să mergem mai mult înapoi, apare referinţa obligatorie la spectacolele sîngeroase cu gladiatori, din antichitate. Dacă credeţi că e vorba de nişte simpli sclavi, amintiţi-vă că cei care triumfau – sau măcar supravieţuiau – se alegeau nu numai cu răni, ci şi cu celebritate şi

public.

Televiziunea clasică năştea vedete pe care le creştea încet, organic, pînă cînd acestea ajungeau la adulaţie publică reală. Nu puteai ajunge celebru într-un sezon, dar odată ce ajungeai, celebritatea era una reală, nu de paiaţă privită cu multă curiozitate, dar prea puţină empatie-iubire. A urmat epoca

urilor, în care s-a vorbit de televiziune pe steroizi sau cocaină şi în care trei luni de

sau

– ştiţi versiunile româneşti – erau suficiente pentru ca un nume să ajungă faimos. 

Azi, formatele cu o singură vedetă sînt din ce în ce mai rare.

-ii s-au mutat fie seara tîrziu, cînd se numesc Mircea Badea şi compania, fie pe Facebook sau YouTube, în ecrane micşorate, unde îi cheamă Tequila, Zmenta sau Sorin Ovidiu Vîntu. În

evoluează doi prezentatori, patru juraţi, plus aspiratorii de steroizi dintre care se alege, la final de sezon, cîte o celebritate cu atribute care frizează perfecţiunea, dar durată de viaţă şi impact public minime. 

Aşa ajungem la oamenii care se aruncă în piscină sau îşi vîră capul în globuri pline cu viermi. Fascinaţia publicului pentru vedeta decăzută e firească şi a existat dintotdeauna: ajunge să ne gîndim numai la aptitudinea demolatoare care e în ADN-ul tabloidelor. Televiziunea, custodele originar şi

al celebrităţii, a încercat să-şi ferească însă puii de maculare, prin mecanisme de PR şi (rudimente de)

Acum n-o mai face. 

Este telespectatorul mai fericit atunci cînd participă la umilirea unei (pseudo)vedete sau atunci cînd urmăreşte un

real, cu artisticitate reală sau măcar amuzant, al aceleiaşi? Evident, umilirea lasă un gol în urmă. Schimbarea are deci o încărcătură etică, ce ne duce la întrebarea: „Cine e de vină?“ 

M-am tot gîndit la asta şi nu am o explicaţie clasică. Istoria umilirii pe ecran seamănă însă cu o luptă între om şi maşină. Dacă citeşti

a lui Codrescu, ţi-e uşor să te gîndeşti la o fiinţă globală electronică, audiovizuală, care tinde să subjuge creativitatea şi nevoile libere, umane, propriilor imperative mecanice. Sau altfel spus, singularitatea lui Ray Kurzweil, momentul în care calculatorul va depăşi în inteligenţă omul şi îl va subjuga, se aplică în televiziune: după stadiul de generaţie spontanee al

-ului, aceasta a început să-şi devoreze puii. 

Cum să devii un Nimeni