Pe străzile „din spate“
La ceas de seară, trece Nebunul cartierului pe străzi. Îşi are perimetrul lui, „aria protejată“, nu s-ar abate un pas de la traseu, plimbarea lui nocturnă se transformă într-o misiune îndeplinită. Trebuie să acopere tot, şi strada principală, şi ulicioarele cum e cea pe care locuiesc eu. Merge cu un pas hotărît de soldat. E furios, în mîna dreaptă are un par, niciodată acelaşi, uneori e o scîndură, alteori o bîtă, însă n-am auzit să fi lovit vreodată pe cineva. Îl are doar pentru a se apăra. De noi, ceilalţi, care îi vrem răul. În prima noapte după ce m-am mutat, l-am auzit din casă şi m-am speriat. Pentru că nu poate să vorbească şi scoate doar un soi de strigăt de luptă: „Ăăăă!“ Îţi sfredeleşte creierul, simţi furnicături pe şira spinării. E ca-n filmele de groază, doar că Nebunul e inofensiv. Nu se mai sperie de el nici măcar copiii, îl lasă în pace. Doar stîrneşte cîinii de prin curţi, îl latră cu îndîrjire. Totuşi, dacă mă întîlnesc cu el pe stradă, nu prea-mi vine să merg în faţa lui, îi ocolesc traseul. Cine ştie ce o să-l apuce la un moment dat? Odată a apărut chiar de după colţ, agitîndu-şi parul. S-a uitat la mine, prin mine şi a făcut: „Ăăăă!“ Atunci m-am gîndit că, de fapt, e o formă de comunicare. Şi i-am răspuns la fel, nu ştiu ce m-a apucat, o formă uşoară de alienare urbană. Şi-a aplecat capul într-o parte, surprins: „Ăăă?“ După care a tăcut.
„Săru’mîna. Nu ştiţi cît e ceasul?“ Îi spun, e aproape ora 4. „Eu acum m-am trezit. Am dormit mult, dar sînt foarte obosit. Foarte obosit!“ Cară în spate un sac plin cu PET-uri ca şi cum ar duce o mare povară, deşi sacul e uşor. Respiră greu, de fapt mai mult un oftat. Mic, chel, cenuşiu e hîrciogul cartierului, adună PET-uri de cînd se ştie. Răscoleşte toate coşurile de gunoi care îi ies în cale, şterge sticlele de plastic murdare de pantaloni, le bagă în sac. Scotoceşte şi prin tomberoanele oamenilor, are un briceag, taie sacii de gunoi şi bagă în ei mîna pînă la cot. Nu-i pasă de mizeria pe care o lasă în urmă, dacă vrei să-i descoperi drumurile sale zilnice, ia-te după dîra de coji de cartofi, ca-n „Hänsel şi Gretel“. Un vecin a vrut odată să-l bată pentru că i-a împrăştiat gunoiul în stradă. Alţii, mai generoşi, pun PET-urile deoparte şi i le dau. „Ce-aţi făcut cu astea? Nu vedeţi că le-aţi stricat?!“, se strîmbă el, cînd primeşte PET-uri turtite. Le ia şi încearcă să le îndrepte, parcă ar conta… preţioasele lui PET-uri! „Sînt foarte obosit! N-aveţi un leu?“ N-am, tot cartierul mă tapează de bani. Îl las să se odihnească la umbră, lîngă sacul lui. De fiecare dată cînd mă vede, mă salută, tot timpul aşteaptă cîte ceva – PET-uri, ţigări sau bani. Însă cînd mă întîlnesc cu el în troleul 86, atunci cînd pleacă în marea sa călătorie spre punctul de colectare, puţind a gunoi din cartierul meu, nu mă mai cunoaşte. A ieşit „în oraş„.
Mai demult, tot vedeam un cîine lup rătăcit şi derutat, umblînd aiurea pe străzi. Şi mai vedeam şi un ţigan bătrîn care umbla tot aiurea, cu mîinile la spate şi o atitudine filosofică. Părea că se gîndeşte profund la ceva, se uita la oamenii care treceau pe lîngă el cu o curiozitate de nou-născut. După o vreme, omul şi cîinele s-au găsit unul pe celălalt. Acum, lupul îl urmează pe ţigan, la doi paşi în spatele lui. Nu mai pare confuz, ba chiar a împrumutat ceva din atitudinea noului stăpîn. Aş putea să jur că lupul, care nu mai amuşină trotuarul şi nu mai tresare la fiecare zgomot, a învăţat să mediteze. Asupra condiţiei lui de cîine. Doar cîteodată o mai ia razna, pentru că prea multă filosofie strică, şi se repede la trecători, atunci cînd i se pare ceva suspect. Cum ar fi că se uită urît la ţiganul lui. „Ţineţi, dom?le, cîinele… că era să mă muşte!“, se răsteşte cîte o gospodină. Ţiganul o priveşte superior, dar nu face nici un gest pentru a potoli animalul. În fond, nu-i cîinele lui.
„Bunăă… ce mai faci?“ Se desprinde din grupul ei gălăgios de copii şi aleargă spre mine. Încerc să o ignor, însă nu reuşesc. De cînd i-am cumpărat nişte bomboane la minimarket-ul de pe colţ, nu mai scap de ea. Atunci era cu mamaie şi începuse să plîngă că vrea nu ştiu ce mentosane, iar mamaie i-a spus că nu are bani decît de pîine. Am plătit eu pentru mentosane şi m-am transformat fără voia mea în sponsor pe viaţă. „Unde mergi? Pînă la butic? Vin şi eu cu tine!“ Ştie că e rost de îngheţată. „Ai fost la Mega? Ce ai cumpărat?“ Trebuie să mă asigur că am o prăjiturică în sacoşă. Iar dacă nu merg nicăieri şi n-am nici o sacoşă, se ţine tăcută după mine o bucată de drum, pînă cînd îndrăzneşte să-mi ceară un leu. În rest, e o fetiţă drăguţă şi isteaţă, cam slăbuţă şi îmbrăcată modest. Mi-ar fi chiar simpatică, dacă n-aş şti că vrea să fie „prietenă“ cu mine din interes. Cînd aud un „Bunăă!“ drăgălaş în spatele meu, ştiu deja la ce să mă aştept. Ajung acasă şi mi se face milă de bietul copil. Nu pot da vina pe ea pentru sărăcia părinţilor. Şi nici pentru faptul că încearcă „să se descurce“ cum poate. Însă imaginea ei de peste 10-15 ani mă întristează de-a dreptul.
Dacă locuieşti pe marile bulevarde sau în cartiere „rezidenţiale“ – acele
– nu-i vezi pe aceşti oameni. Ei se remarcă pe străduţele „din spate“, în mahala, unde Bucureştiul devine doar un mare sat. Aici, viaţa ta nu-ţi mai aparţine în totalitate, se împleteşte fără voia ta cu drumurile şi destinele altora.
