Un melc la şcoală
Şi pentru că tot a fost Moș Nicolae, să vă spun pe scurt o poveste. Un melc fără cochilie era trist pentru că ceilalți melci din livadă rîdeau de el și a plecat în lume ca să-și găsească o căsuță a lui. Mai întîi a vizitat cuibul unei păsări și i-a admirat trăinicia, însă a aflat că pasărea nu se putea bucura de el, căci era singură – păsăroiul nu se mai întorsese acasă, iar puii crescuseră mari și zburaseră din cuib. Apoi a ajuns în scorbura unei veverițe, însă aceasta l-a dat afară, speriată că avea de gînd să-i fure ghindele. Și, în final, a nimerit în vizuina unei cîrtițe, o locuință încăpătoare, dar fără ferestre: cîrtița era oarbă și nefericită că nu putea să vadă nici măcar lumina zilei. În final, melcul a continuat să trăiască la fel ca și pînă atunci, fără cochilie, fiindcă poți avea o sută de case, dar dacă n-ai dragoste, dacă nu știi să primești oaspeți sau dacă nu poți vedea frumusețea lumii, tot degeaba! Nu poți fi fericit.
În urmă cu ceva vreme, îmi scrie pe e-mail un redactor de la o editură ca să mă întrebe dacă sînt de acord ca o variantă adaptată a poveștii mele să apară într‑un manual pentru clasa a III-a. Îmi trimite și adaptarea, care semăna destul de bine cu originalul, însă dispăruse pasărea, cu cuibul ei cu tot. Însă morala rămăsese aceeași – fără dragoste, ospitalitate și cu un handicap, o casă nu te face fericit. Ce se întîmplase cu dragostea sau, mă rog, cu absența ei? Păi, textul era prea lung, trebuia să se încadreze într-un număr de semne. Încerc să-i explic „ce a vrut să spună autorul“ și că povestea trebuie să conțină toate cele trei pilde. Nu una, nu două, ci trei… că așa e în povești. Mă ofer să adaptez eu. Tai de aici, tai de dincolo și reușesc o variantă care se încadra în numărul de semne. O trimit. Redactorul îmi mulțumește, însă îmi transmite că autoarea manualului ar prefera prima variantă de adaptare. Și atunci îmi pică mie fisa: nu era vorba de lungime sau scurtime, nenorocita de pasăre era de vină! Adică cum își permite ea ca, într-o poveste pentru copii de 9 ani, să fie singură și părăsită de toți? Ce exemplu dă ea copiilor care știu deja că unitatea familială e alcătuită invariabil din mamă + tată + copii? Mă lansez în lungi explicații. Există niște lucruri în realitatea noastră imediată pe care copiii încă de la 4-5 ani le observă și le percep ca atare, ar trebui ca textele pentru copii să corespundă acestei realități. Nu trebuie să idealizăm, să cosmetizăm, pentru că astfel copiii își vor face o imagine greșită asupra lumii în care trăim. Ce ar trebui să facem? Să băgăm sub preș familiile monoparentale? Să ascundem faptul că, atunci cînd vor crește, copiii își vor vedea de viața lor și că, da, în cele mai multe cazuri, părinții vor rămîne singuri? Să ignorăm despărțirile, divorțurile, doar pentru ca „unitatea familială“ să nu fie știrbită? Și exemplele pot continua, chiar cu unele mult mai simple. Să presupunem că un copil face parte dintr-o familie „perfectă“, cu un cămin „fericit“. El va observa inevitabil că doamna de la etajul 3 e singură și de fiecare dată cînd se îndreaptă spre casă e abătută… tu, ca părinte, ce îi vei spune? De ce e tristă? Pentru că va găsi o casă goală, nu-i așa? Este o realitate.
Am refuzat varianta de adaptare a autoarei manualului și melcul meu și-a pierdut șansa de a fi „predat“ copiilor de clasa a III-a. Și m-am tot gîndit că, în educație, toată lumea dă vina „pe sistem“, însă există foarte multă ipocrizie în ceea ce privește atitutinea față de elevi, de copii. Și poate n-o să mă credeți, de multe ori cei mai ipocriți sînt părinții. Chiar dacă profesorii sînt inovatori, vor să lucreze la clasă pe texte moderne, s-au săturat de eternul „Puiul“ și de „Moartea căprioarei“, de poezii corecte, cu „expresii frumoase“ – cușme de omăt și clinchet zglobiu de clopoței –, părinții sînt cei care invocă modelul „tradițional“. Că pe „vremea lor“ erau altfel de texte în manuale, erau acele povești „frumoase“. Imaculate. Iar copilul, mai ales cel de astăzi (într-o lume atît de perversă, nu-i așa?), este acel ceva de dincolo de noi care trebuie păstrat la fel. Imaculat. Așadar, morala textelor pentru copii ar trebui să rămînă la nivelul standard „Sandi, să asculți pe mămica!“.
Din perspectiva unor părinți, tot mai multe lucruri nu „corespund“ pentru copiii lor, au potențial de a le distruge inocența. Pe pildă, vampirii, vîrcolacii și, în general, personajele aparent sîngeroase, mai puțin cele din basmele clasice (ce dacă lupul a păpat bunica? E doar lupul din „Scufița Roșie“, el își permite…). Se acceptă însă făpturile drăgălașe și bune cum ar fi căprioare sau gîndăcei care mor, pentru că „așa le-a fost dat“. Uneori, se merge atît de departe, încît „se cere“ anularea conflictului de orice fel. Doar pace și bună înțelegere, la temelia patriei! Limbajul, cu „greșeli de exprimare“ din „Marele uriaș prietenos“ a lui Roal Dahl a fost reclamat de un părinte român la protecția consumatorului. O omidă dintr-o altă poveste de-a mea a fost pusă la zid de părinții de pe Facebook pentru că i-a trecut prin cap să-și facă o operație estetică (textul a fost preluat trunchiat și fără acordul meu de o altă editură într-un material didactic, însă problema drepturilor de autor în România este un cu totul alt subiect). Cîțiva dintre acești părinți au căutat autorul „criminal“ ca să-l înjure de mamă „în privat“. Exact despre asta vorbim. Despre un uriaș derapaj. Despre realitate și așteptări. Despre părinți care se uită zilnic la Capatos, Măruță și alte emisiuni „culturale“, iar în week-end au activități de IKEA și de mall, despre tați care și-o bagă și și-o scot la volan, despre mame care se raportează la așa-zisele vedete autohtone. Dar care își vor copiii puri. Nepervertiți de școală, de „sistem“ și de „mizeriile“ din manuale, cum ar fi o pasăre abandonată de familie. Cît timp își vor păstra această atitudine, mă îndoiesc că „sistemul“ se va putea schimba din interior.
