Omul de rînd versus „marele om“
Am avut de mai multe ori ocazia, pe la diferite evenimente şi sindrofii, în general în medii „intelectuale“, să observ de la distanţă atitudinea oamenilor de rînd faţă de anumite personalităţi (culturale). Am asistat la gafe, stîngăcii, dar mai ales la preţiozităţi, încărcate de o doză mare de snobism. Am văzut şi ploconiri care mi-au făcut greaţă de-a dreptul sau gesturi de tipul îndepărtarea unui fir invizibil de praf de pe sacoul respectivului, strîngeri unsuroase de mînă etc. M-am pus în pielea personalităţii în cauză şi m-am simţit cît de poate de aiurea – dacă aş fi fost în locul ei, aş fi şters-o numaidecît de acolo, dar „nu se face“.
Nu ştiu de unde ni se trage (de la invaziile otomane şi supuşenia periodică faţă de Înalta Poartă, de la boieri şi iobagi, de la epoca fanariotă sau de la odele închinate Conducătorului iubit… poate istoricii să ştie mai bine), însă mi se pare că de cele mai multe ori avem o raportare greşită la „marii oameni“, fie ei scriitori sau gînditori, actori şi artişti (cărora e musai să li te adresezi cu acel „maestre“ făţarnic, din vîrful buzelor), fie oameni politici sau chiar cîntăreţi la modă. Poate că nu avem nici o educaţie în acest sens, poate unele dintre VIP-urile respective au şi ele vina lor şi întreţin o stare de fapt.
Am văzut la ştiri, pe la posturi occidentale, cît de firesc decurg întîlnirile dintre un mare regizor al vremurilor noastre, de pildă, şi publicul său. În primul rînd, regizorul pozează (dacă nu cumva chiar şi este) într-un om foarte modest. Ca stil, discurs, îmbrăcăminte etc. Dacă l-ai vedea pe stradă, nu l-ai deosebi de vînzătorul de la taraba cu legume. Apoi, spectatorii au, faţă de o personalitate, ceva ceea ce nouă ne lipseşte aproape cu desăvîrşire – o vie curiozitate. Oamenii pun întrebări directe şi la obiect, fără le îmbrace în fraze sforăitoare şi pompoase. Oamenii aşteaptă cu interes răspunsuri şi ascultă, nu vor să se audă pe ei vorbind în prezenţa „marelui om“. Oamenii aplaudă cînd e cazul şi tot cînd e cazul îşi exprimă ferm dezacordul faţă de personalitatea respectivă, fără să jignească. Fiecare e liber să aibă părerea lui. O astfel de întîlnire e un exerciţiu de dialog şi de cunoaştere reciprocă, nu unul de adulaţie, un prilej de a te face preş şi a linge tălpi.
La noi, însă, se întîmplă cam aşa: „Avem deosebita onoare ca, astăzi, să fie prezentă în mijlocul nostru…“. Am ascultat acest început de discurs în mai multe şcoli unde am participat la întîlniri cu elevi, în calitate de scriitoare pentru copii. Venea din partea doamnelor profesoare şi chiar nici nu conta cine eram. Puteam să fiu Mircea Cărtărescu sau chiar Ion Creangă. Copiii se uitau la mine cu nişte ochi mari şi speriaţi, de parcă chiar ar fi văzut o stafie.
Aceşti copii sînt educaţi aşadar să arate admiraţie şi respect „alesului oaspete“. Cînd vor creşte vor îngroşa rîndurile celor care se simt timoraţi în preajma unor personalităţi, îşi pierd propria lor personalitate şi
-ul. Cei care vor continua să ridice „marele om“, oricine ar fi el, pe un soclu şi să se uite la el ca la o statuie. Unii nu îndrăznesc să-l abordeze, alţii merg doar „ca să-i strîngă mîna“, apoi bălmăjesc cîteva cuvinte „de laudă“ prin care încearcă să-şi prezinte umila lor „recunoştinţă“. Întreg momentul alunecă în penibil – şi adoratul, şi adoratorul se simt, în final, cît se poate de prost.
Facebook şi alte căi de comunicare moderne au subţiat graniţa dintre omul de rînd şi „marele om“. La o adică, chiar te poţi face „prietenar“ cu el sau, în cel mai rău caz, îi poţi urmări activitatea. Chiar îi poţi lăsa un comentariu. Mă amuză la culme să citesc sutele de comentarii de pe paginile unor oameni importanţi. Omul postează ceva normal, o fotografie din vacanţă, să zicem, şi îi vezi pe ceilalţi care nu se pot abţine să comenteze şi se screm să scoată din ei „ceva adînc“. Dacă e scriitor, ceva poetic, dacă e actor ceva legat de „viaţa ca o scenă“. O filozofie personală, o metaforă sublimă. Cel mai tare mă întristează clişeul „Vă mulţumesc pentru că existaţi!“.
Mai sînt unii, însă – comentatori de profesie, în general intelectuali frustraţi, cu două doctorate care nu-i ajută să fie buni la ceva –, care vor să demonstreze cu orice preţ „că ei sînt mai dăştepţi decît…“. Se lansează în teorii absurde şi „docte“ prin care nu vor să demonstreze nimic, de fapt, doar să-l facă pe „marele om“ de rahat. Şi încheie, furibund: „Cu respect!“ Apoi, în intimitatea lor de acasă, au un moment unic de satisfacţie: „Ce i-am zis-o!“
Şi nu în ultimul rînd ar mai trebui amintiţi cei care „vor să se tragă de şireturi“. Într-un stil lejer, „occidental“. Fără pronume de politeţe, căci „noi ne cunoaştem, nu-i aşa?“. De unde? De la o altă sindrofie, un alt eveniment, desigur. Apoi îl întreabă pe „marele om“ ce părere are despre… situaţia politică din Ucraina, declaraţia lui Umberto Eco, filmul lui Von Trier, catastrofa din Nepal, origami. Pentru ei, imaginea personalităţii se suprapune peste modelul comentatorului etern al talk-show-urilor TV, care se pricepe la orice. Dacă tot e „mare“, trebuie să aibă o părere, nu-i aşa? Şi dacă tot s-au tras de şireturi, de ce nu s-ar trage şi-n poză? Aşa se încheie scurta şi „fructuoasa“ întîlnire – cu o fotografie în care aspirantul la titlul de VIP zîmbeşte larg şi cît mai aproape de un om care nu pare nici pe departe personajul principal şi care se simte sufocat, inutil şi abătut.
